DE CE NU SE POATE FACE PACE ÎN UCRAINA? (1)
Americanii recunosc că războiul din Ucraina s-a dus și se duce între SUA și Rusia, și numai în aparență între Rusia și Ucraina!
Chiar și cei care nu au crezut pentru o singură clipă că pacea în Ucraina poate veni după o zi, indiferent cât de lungă ar fi ziua trumpsiană, își exprimă acum neliniștea și dezamăgirea față de faptul că acordul văzut la orizont se depărtează fix cu cât ne apropiem de el.
Pacea devine astfel la fel de imaginară ca și linia orizontului.
Președintele Trump și administrația sa par hotărâți să atingă obiectivul păcii. În acest sens au făcut un pas imens recunoscând că războiul din Ucraina s-a dus și se duce între SUA și Rusia, și numai în aparență între Rusia și Ucraina. Dacă este așa – și este așa – negocierile de pace trebuie purtate între părțile beligerante, iar nu între una dintre ele și prepusul alteia. (Ceea ce evident nu exclude participarea Kievului la discuții.)
Sunt afirmații făcute de mine încă de la începutul ostilităților și pe care majoritatea euro-atlantismului neo-marxist le-a respins cu indignare. Acum le confirmă Washingtonul însuși.
În plus, fie și numai cu jumătate de gură, Casa Albă a recunoscut că sensibilitățile securitare ale Rusiei merită respectul, la fel cu cele euro-atlantice, precum și că SUA are nevoie de cooperarea Rusiei pentru a rezolva o serie de situații critice care se ivesc în cadrul ordinii globale pornită inexorabil pe cale multipolarismului.
Acestea fiind asumate, de ce nu se avansează mai repede? De ce avem sentimentul că se bate pasul pe loc? De ce ni se pare că asistăm la jocul pisicii ruse cu un șoarece american, fie el și Mighty Mouse? A. SCURTĂ RETROSPECTIVĂ
1. Războiul din Ucraina a fost unul provocat și anume provocat de SUA. Președintele Putin avertizase în repetate rânduri că o prea mare tandrețe între Ucraina și NATO, nemaivorbind de intrarea Ucrainei în NATO, va însemna războiul și dezmembrarea statului ucrainean (de fapt a fostei Republici Sovietice Socialiste Ucraina) până la o posibilă dispariție. Desigur, putem spune că Rusia nu avea dreptul să decidă asupra politicii de alianțe a Ucrainei suverane și nici asupra politicii de extindere (a se citi „expansiune”) a Alianței Nord Atlantice.
Problema este aceea că avea capacitatea materială de a se opune, cel puțin la fel cum o făcuse SUA în cazul crizei rachetelor cubaneze din 1963. Prin urmare, „operațiunea specială tăcută” a NATO în Ucrainaa implicat admiterea începerii războiului, cu convingerea că ea va duce la „operațiunea specială sângeroasă” a Rusiei.
Admițând războiul (dacă nu chiar dorindu-l), SUA nu s-a gândit să îl și câștige. Având probleme economice interne grave, ea a dorit să facă ceea ce făcuse și în trecut, respectiv să își repornească motoarele industriei naționale prin perfuzii financiare masive, pe care numai războiul le poate asigura, în complexul său militar industrial, încă bine conservat pe solul american.
Ca terapia să dureze timpul suficient necesar unei vindecări durabile a bolnavului, războiul trebuia prelungit. Prin urmare, întreaga concepție a administrației americane democrateasupra acestui război a fost croită pe ideea unui război fără sfârșit. Așa se explică și felul „ajutorului militar” acordat Ucrainei: un împrumut cu dobândă plătibilă inclusiv în vieți omenești, deghizat, pentru consumul idioților utili, în donație, care în nici un caz nu putea asigura vreo victorie ucraineană. Cum să sfârșești acum un război planificat a fi fără sfârșit? Iată întrebarea!
2. Când războiul a început (în realitate prin lovitura de stat din 2014, iar nu prin intervenția militară rusă din 2022) relația dintre SUA și UE era tensionată. (O tensiune ce începuse să se manifeste și acumuleze de îndată după încetarea Războiului Rece și autodizolvarea URSS.)
Liderii motorului franco-german al UE declarau ritos că America este pentru securitatea Europei (prin care înțelegeau UE, adică Europa politică) o amenințare cel puțin la fel de mare ca Rusia și China. Era în asta strigătul luptei de eliberare a Europei occidentale de sub ocupația sau dominația americană instalate la finele celui de al Doilea Război Mondial, dar și amenințarea unei posibile viitoare antante euro-asiatice (ruso-franco-germane) de tipul fostului Pact Ribbentrop-Molotov.
De aceea, dincolo de termenii economici, războiul cu Rusia a fost conceput la Washington și în termeni geopolitici, în sensul intenției de a epuiza, prin purtarea lui, resursele de putere ale celor pe care discursul european îi așezase în poziția de rivali strategici ai SUA și de amenințare la adresa supremației americane în ordinea mondială. Cu resurse diminuate, UE nu ar mai fi putut contesta protectoratul american, iar Rusia nu s-ar mai fi putut gândi să negedreptul SUA de a își amplasa forțele armate pretutindeni acolo unde dorește, făcând (așa cum era, de altfel, și concepția strategică tradițională rusă) din insecuritatea tuturor celorlalți garanția securității sale. Unor asemenea obiective le răspundea perfect doctrina „războiului fără sfârșit”, a „războiului permanent” (emulând, în asocierea cu strategia „revoluției globale neo-marxiste”, conceptul troțkist al „revoluției permanente”), a războiului „câștigat” exclusiv prin faptul de a avea loc. Ea a impus Washingtonului o confruntare pe două fronturi – cel rus și cel euro-atlantic. Iată de ce, este greu ca să ajungi la pace pe unul fără a face pace și pe celălalt.
De adăugat că, angajarea într-o asemenea bătălie, a cerut Americii să reducă presiunea pe al treilea și cu adevărat cel mai important front al luptei sale pentru a impune o pax americana după pax americana, și anume frontul Pacificului de vest sau al extremului Orient (devenit tot mai colectiv).
Confruntarea decisivă cu rivalul global emergent, China, a fost amânată, în favoarea celei cu senilii și obosiții rivali europeni.
3.Protagoniștii UE au încercat o înțelegere cu Rusia în chestiunea ucraineană, înțelegere menită a evita războiul.
O atare opțiune era perfect logică având în vedere dependența Europei germane din punctul de vedere al securității energetice de hidrocarburile rusești,furnizate la prețuri reduse. La aceasta se adăuga și magnitudinea pieței ruse, al cărei consum putea menține în viață economia UE în criză de creștere cronică.
Și totuși… UE a trecut la remorca SUA în momentul în care a înțeles că aceasta este gata să meargă la luptă (evident, prin intermediul ucrainenilor) și fără ea (așa cum este gata să facă pace acum fără europeni).
Ce era așa de grav și inacceptabil în asta? Dacă Americii îi era teamă de un pact ruso-european (franco-german) și de aceea voia să împingă UE în război cu Rusia, și Europei franco-germane îi era teamă de o nouă Yaltă, respectiv de un pact ruso-american încheiat peste capul ei (ceea ce însemna, desigur, și pe cheltuiala ei).
Justețea acestei temeri este confirmată azi de Dimitri Medvedeev, vicepreședintele Consiliului de Securitate și fost Președinte al Rusiei, afirmând că în sufrageria europeană stau la masă doar Rusia și SUA, în timp ce Franța, Germania și Marea Britanie sunt în meniu la aperitive, pentru ca felul principal să fie șnițelul kievean.
De aceea, așa cum o mai făcuseră și în cazul războaielor pornite de SUA în Irak sau Afganistan, europenii s-au alăturat americanilor nu pentru că erau convinși că războiul este just sau poate fi câștigat, ci pentru a veghea asupra mișcărilor americane și a-și asigura un loc la conferința de pace. Ceea ce acum se constată că a fost un calcul greșit.
Exclusă de la negocierile de pace, UE nu știe să închidă un război croit spre a nu se termina, în care a intrat fără convingere și pe care rămâne să îl poarte singură, deși nu are capacitatea militară spre a o face.
După decenii în care securitatea sa militară a depins de SUA, UE este lipsită și de o politică europeană de apărare comună și de o armată comună și de forțe militare naționale redutabile.
Neputința UE de a termina războiul este egală și simultană cu neputința sa de a-l purta (ca să nu mai vorbim de neputința de a-l câștiga). Mai mult, UE constată că și ea luptă pe două fronturi: cel est european, cu Rusia, și cel atlantic, cu SUA. Ca atare, și în cazul ei, pacea pe un front presupune o soluție de pace și pe celălalt.
4. În măsura în care calculul SUA, inițiatoarea aventurii, referitor la Rusia, a fost greșit, eroarea constă în ignorarea: 4.1. nivelului modic al datoriei publice rusești, ceea ce a făcut în mare măsură ineficient războiul economic declanșat împotriva ei (așa numitele „sancțiuni economice” occidentale);
4.2. capacității industriei ruse de a ieși din letargia indusă de oligarhii ruși în perioada acumulării primitive de capital;
4.3. nivelului înalt al răbdării și rezistenței la suferință al rușilor;
4.4. disponibilitatea puterilor emergente ale Sudului global de a se solidariza cu Rusia, inclusiv în structuri multilaterale precum BRICS sau Organizația de cooperare de la Shanghai (ca și sovieticii în ultimii lor ani de viață, probabil că și americanii se credeau iubiți în Lumea a treia ori, cel puțin, legatari universali ai simpatiilor de care se mai bucura acolo URSS);
4.5. rezervele uriașe de sacrificiu ale sufletului rusesc (atât de diferit de cel american și atât de greu de înțeles pentru americani).
În schimb, calculul american a fost impecabil în ceea ce privește posibilitatea victoriei în războiul cu UE.
Intoxicată ideologic de neo-marxismul american, derutată din punct de vedere politic și confuză sub aspect geopolitic, falită pe plan economic, lipsită de securitate, deopotrivă energetică și militară, fără capacități armate proprii competitive, cu sistemul democratic și cel privind guvernarea legii în moarte clinică (ceea ce include și decesul respectului pentru drepturile omului), ostatec al incapacității de a purta un război pe care nici nu îl poate câștiga (mai ales fără americani) nici nu îl poate încheia, în criză de viziune, de credibilitate, de coeziune și de conducere, Europa politică (franco-germană), căreia i se adaugă acum și Regatul Unit al Marii Britanii (de fapt nici unit, nici mare, rămas și fără imperiu și fără statut european și fără „relația specială” transatlantică), a ieșit din topul puterilor globale emergente sau relevante (cam tot așa cum România a ieșit din lista democrațiilor funcționale).
SUA a învins! UE a înfrânt! (sic!)
De acum, SUA nu îi mai rămâne decât să se retragă din Europa, lăsând în urmă „pământul pârjolit” al UE, spre a-și elibera, astfel, energii pentru a se angaja pe alte fronturi (în special pe cel Arctic și cel al emisferei vestice americane de la Bering la capul Horn), după ce va fi încheiat pacea cu Rusia, căreia, cel mai probabil, îi va lăsa, nu doar ceea ce a ocupat din Ucraina, ci și un spațiu de siguranță întins aproximativ la estul unei linii plecate de la Talin și duse până la Tirana sau Atena, cu trecere posibilă pe linia Carpaților Orientali.
Autor: Adrian Severin
Sursa: facebook.com
