Un om fantastic (207)
7.
“…Mark dadu scurt din cap si spuse: ‘La secunda, Morris’.”, ii povesti Edgar Hoover, seful FBI-ului, lui Thomas, care asculta atent. Pamela Faber statea langa el, serioasa. Toti trei fumau si beau cafea si coniac frantuzesc. Festinul cu curcanul se terminase.
Hoover isi aprinse o tigara dee foi lunga si groasa si scoase un nor de fum cu aroma dulceaga.
“Sa povestesc mai departe: Morris si cu Mark nu se agreau deloc. Se antipatizara din prima clipa. Dar erau obligati sa colaboreze …”
Da, trebuiau sa se inteleaga cumva. Mark ii dadu in acea dupa-amiaza, in closetul cinematografului RKO, bani si cheia cifrului si discutara despre modul in care sa se camufleze Morris. Acesta trebuia sa-si deschida un studio foto pentru ca autoritatile sa nu-si puna intrebari asupra surselor sale de existenta. Ii dadu indicatii cand si unde sa depuna sau sa ia materialul pentru si de la Mark.
Microfilmele – nu mai mari ca o gamalie de ac – trebuiau ascunse pe batiste de hartie sau coji de portocala. Acestea se puteau fixa, cu ajutorul unor mici placute magnetice, pe sub banci, pe telefoane publice, cosuri de gunoi sau cutii de scrisori.
Hoover continua:
“Treaba mergea struna. Morris nu-l putea inghiti, dupa cum am mai spus, pe Mark, dar ii executa ordinele cu rezultate exceptionale.”
“Ce fel de ordine, de exemplu?”
Hoover ofta.
“Din pacate foarte importante. Ceea ce reiese din declaratiile sale de la Paris nu ne ingaduie sa ne facem iluzii. Gratie ‘organizatiei Mark’ sovieticii au dobandit cunostinte colosale despre noi. De exemplu Morris a spionat, conform propriilor declaratii, si prin baza de rachete New Hyde Park.”
“Si n-a avut loc niciodata vreun incident, vreo incurcatura?”
“Ba da, o data. Si incidentul acesta ne ofera dovada ca Morris n-a mintit cu ceea ce ne-a spus. Iata dovada.”
Hoover puse pe masa o moneda de cinci centi, cam tocita.
“Luati-o si dati-i drumul sa cada.”
Thomas ridica moneda si o lasa sa cada. Aceasta se desfacu in doua placute rotunde, scobite in interior. Pe fundul uneia dintre jumatati era lipita o bucatica foarte mica de microfilm.
Hoover spuse:
“Bucatica asta de microfilm contine o comunicare codificata de a lui Mark. Cele mai grozave minti din FBI se chinuie de patru ani sa descifreze comunicarea – in zadar.”
“Cum ati pus mana pe moneda asta?”, intreba Thomas.
Edgar Hoover raspunse:
“Din pura intamplare. A fost gasita in 1953 de un baiat care vindea ziare …”
In vara lui 1953, intr-o seara torida, un baiat, pe numele sau James Bozart, care vindea ziare, gonea cat il tineau picioarele pe scarile unui bloc cu apartamente de inchiriat, un adevarat siloz uman situat in cartierul newyorkez Brooklyn.
Buuummmm !
Baiatul se impiedicase si cazuse cat era de lung. Tot maruntisul ii sarise din buzunar. Ce ghinion ! Baiatul se apuca, mormaind injuraturi, sa-si adune averea. La un moment dat ii ajunse intre degete o moneda de cinci centi parca altfel decat celelalte – asa, cumva ciudata …
James o intoarse pe toate partile. Deodata moneda se desfacu in doua. James observa in interiorul uneia din jumatati un punct negru. Uite al naibii ! James vazuse cu cateva zile in urma un film de spionaj. Acolo microfilmele circulau in tabachere, bine ascunse. Oare nu era vorba si aici de un microfilm?
James Bozart – natiunea americana ii datoreaza si astazi recunostinta – duse moneda la prima sectie de politie. Seful sectiei, milley, rase de baiat, dar sergentul Levon spuse:
“Stai putin, Joe. Hai sa trimitem chestia asta la FBI. Cine stie, poate ajungem cu totii prin ziare !”
Nu ajunse niciunul prin ziare – nu atunci. Dar doi agenti ai ‘Federal Bureau of Investigation’ il vizitara pe micul James la domiciliu. Ii pusera diferite intrebari. Unde se impiedicase? Unde cazuse?
Pe Fulton Street 252. Blocul arata ca o cazarma uriasa. Parterul fusese construit pentru magazine. Primele doua etaje erau ocupate de firme diferite. In restul etajelor locuiau burlaci, artisti si marunti amploaiati. Chiar si FBI-ul intretinea aici un birou.
Agentii FBI rediografiara pe fiecare chirias din Fulton Street 252 in amanuntime. In zadar.
Trecura anii. Mesajul din microfilm ramase nedescifrat, autorul necunoscut. Persoanele raspunzatoare de siguranta Americii resimtira, intre anii 1953 si 1957, tot mai limpede: tara era prinsa, din ce in ce mai mult, intr-un cleste al spionajului.
Edgar Hoover i se adresa, in continuare, in atmosfera pasnica a vilei, lui Thomas Lieven:
“In acesti ani trebuie ca Morris a decazut tot mai mult. Situatia s-a agravat dupa ce a cunoscut-o pe Dunia Melanin. Relatia s-a desfasurat ca la balamuc: scandaluri interminabile, el o batea, ea il batea. Se pare ca Mark a trimis un raport la Moscova, caci Morris se pomeni rechemat de urgenta.La Paris a contactat ambasada americana solicitand protectie in schimbul destainuirilor sale.”
“Mie mi se pare, cu toate astea, ca dezvaluirile astea nu au fost cine stie ce”, interveni Thomas.
“Cam asa ceva. Dar totusi a fost un mare pas inainte. Cu toate ca Mark s-a ferit ca Morris sa-i afle domiciliul, acesta a reusit totusi sa-l urmareasca o data. Si dupa spusele sale Mark locuieste – ia ghiciti unde?”
“Daca tot faceti povestea atat de palpitanta, banuiesc ca e vorba de Fulton Street 252.”
“Exact. In cladirea in care a gasit James Bozart acum patru ani moneda …”
O vreme se asternu tacerea in camera. Thomas se ridica si se duse la fereastra. Contempla pe ganduri frumosul peisaj.
“O intreaga echipa, printre care si miss Faber, i-a luat pe toti cei care locuiesc la aceastra adresa inca o data la puricat. Descrierea facuta de Morris se potriveste celui mai indragit locatar. Un pictor. Care locuieste sus de tot, la mansarda, sub acoperis. Si pe care il cheama Goldfuss. Emil Robert Goldfuss. Cetatenie americana. Din 1948 cu domiciliul in Fulton Street 252.. Povestiti dumneavoastra mai departe, miss Faber.”
Pamela incepu relatarea:
“De saptamani bune il filam pe Goldfuss. O duzina de vehicule ale FBI-ului, echipate cu tehnica radar si gonio, camere de luat vederi si aparatura de transmisiuni stau la panda. Goldfuss nu mai poate face un pas fara ca oamenii nostri sa nu-I fie pe urme. Rezultatul: zero.”
Thomas interveni:
“Eu nu inteleg o treaba. Daca e in asemenea masura banuit de spionaj, de ce nu-l arestati?”
Pamela misca din cap negand:
“Nu ne aflam in Europa, Herr Lieven.”
Edgar Hoover explica:
“In State nu poate fi arestat un om decat daca a comis FARA DUBII o actiune ilegala. Numai atunci se poate obtine de la un judecator un mandat de arestare. Noi il suspectam pe Goldfuss de spionaj. Dar de dovedit? Nu o putem dovedi. Si atata vreme cat nu avem dovezi irefutabile, nu ne-ar permite niciun judecator in aceasta tara sa-l arestam.”
“Dar Morris?”
“Morris ne-a dat confidential toate informatiile. Pentru a-I menaja familia aflata in Rusia nu-l putem obliga sa apara oficial ca martor.”
“Si o perchezitie domiciliara secreta?”
“Bineinteles ca putem patrunde in locuinta sa cand Goldfuss este plecat de acasa. Sunt sigur ca am gasi un emitator si multe alte chestii care sa dovedeasca activitatea lui de spion. Dar in cazul asta nu ar fi niciodata condamnat.”
“Si de ce nu?”
“Aparatorul acuzatului ar cere ca oamenii nostri sa declare, sub prestare de juramant, de unde au materialul acuzator. Presupunand ca acesta ar fi fost obtinut ilegal – judecatorul ar dispune ca nimic din acest material nu poate fi folosit impotriva lui Goldfuss.”
“Da, si atunci cum naiba poate fi prins acest Goldfuss?”
“Asta asteptam sa ne-o spuneti DUMNEAVOASTRA, domnule Lieven.”
Edgar Hoover zambi.
“De aceea v-am adus aici – pe dumneavoastra, un vechi prieten al Duniei Melanin.”
(va urma)
Dan Bota
