Un om fantastic (213)
„Si acum sampania”, spuse Thomas Lieven si turna sampanie in tigaia incinsa. Se imprastie, pe data, o mireasma promitatoare care intepa placut narile.
„Aaaah !”, facu Hoover si se rezema de spatarul scaunului. Pana si fata nervoasa a lui Donovan se destinse, iar el zambi scurt.
„Vedeti, isi face deja efectul.”
Thomas continua sa-si vada de treaba si remarca in treacat:
„FBI-ul va retine actele probatorii grave iar Abel NU va fi condamnat la moarte.”
„Adica?”
Thomas salta dezaprobator din sprancene.
„Ma rog? Mister Donovan, ma faceti sa ma mir ! Ce inseamna:adica? Ati putea acorda, in deplina liniste a constiintei, ceva ani de viata in plus mandantului dumneavoastra.”
„Nu-mi rastalmaciti cuvintele. Mister Hoover a fost cel care a pretins ca Abel trebuie sa ajunga pe scaunul electric.”
Thomas isi continua prelegerea, in timp ce servea antreul:
„De drept, da. Dar daca FBI-ul are planurile sale proprii in legatura cu mandantul dumneavoastra …”
„Atunci ce?”
„Atunci ar exista si alte variante de condamnare. Pe viata, de exemplu. Treizeci de ani de puscarie. Douazeci. Zece …”
„Ce e cu materialul acuzator amintit de mister Hoover?”
„Materialul acuzator poate fi retinut. Cel putin o parte din el, adica partea mai grava. Mancati, mister Donovan, mancati, pentru Dumnezeu, se raceste rinichiul.”
Caruntul avocat incepu sa manance mecanic. Se uita la Thomas cu ochii mijiti. Incepu sa vorbeasca mestecand:
„Si ce ati avea de castigat daca …”
Se ineca si incepu sa tuseasca. Thomas il batu caritabil pe spate.
„Vedeti, vedeti, am vrut sa va atentionez imediat, dar mi-a lipsit curajul. Am gandit ca nu se cade sa faci observatii unui om de importanta dumneavoastra.”
„O-obser-vatii pe-pentru ce?”, gemu Donovan iritat, luptand sa-si recapete suflul.
Prietenul nostru raspunse conciliant:
„Ca nu e bine sa vorbesti cu gura plina. Cred ca acuma e-n regula.”
James Donovan lasa tacamurile jos. Parca nici nu mai avea buze. Vocea ii suna ca aceea a unui turture de gheata, daca asa ceva ar putea vorbi:
„Hai sa lasam jocul acesta de-a soarecele si pisica. Intreb: ce castiga FBI-ul daca retine probele cele mai compromitatoare si astfel ii salveaza viata lui Abel?”
Thomas privi spre Hoover:
„Nu vreti sa raspundeti dumneavoastra, Sir?”
Hoover mormai ceva de neinteles si-si pleca fata spre farfurie.
Thomas continua:
„Acesta este adevarul. Intotdeauna trebuie sa raspund eu la cele mai delicate intrebari. Sunt incantat ! Deci, mister Donovan, iata cum se prezinta problema. FBI-ul ar putea, prin aceasta miscare, sa salveze, mai devreme sau mai tarziu, viata unui agent american.”
„A unui agent american?”
„Mister Donovan, imi este extrem de neplacut sa scormonesc prin treburile serviciilor de informatii americane – dar dumneavoastra insiva ati apartinut candva acestei organizatii, nu-i asa? Si atunci, spre sfarsitul razboiului, ati pus si dumneavoastra umarul la construirea sistemului de aparare impotriva Uniunii Sovietice. Sau ma insel?”
James B.Donovan nu zise nimic.
Thomas continua, facand cu ochiul:
„Nu va ganditi la vreun repros. Era datoria dumneavoastra. Ei bine… Cine ar gasi paradoxal ca astazi tocmai dumneavoastra sunteti pus in situatia de a apara un spion sovietic?”
„Ca aparator din oficiu. Instanta doreste sa-si arate prin aceasta obiectivitatea.”
„Va rog, va rog, nu a fost vorba de un repros”, isi dadu cu parerea Thomas, cu ton indulgent.
„Banuiesc ca fiecare tara isi are serviciul ei de informatii”, spuse Donovan usor ofuscat.
„Chestia e ca n-ai voie sa te lasi prins”, marai Hoover aproape ininteligibil, cu nasul in farfurie.
Thomas interveni:
„Intocmai. In orice caz imi imaginez – pura chestiune de logica – ziua in care sovieticii vor pune mana pe un agent american. E ceva absolut posibil, nu?Domnilor, inca putin rinichi, va rog.”
Servi elegant.
„Am auzit, de pilda, ca serviciul nostru secret trimite in spatiul aerian al altor tari avioane speciale care nu se ocupa doar cu fotografiatul norilor.”
„Zvonuri absurde, bineinteles”, spuse Hoover fara sa ridice capul din farfurie.
„Fireste, fireste”, comenta Thomas.
Donovan ciuli urechile.
„Protestele sovietice in legatura cu incalcarea spatiului aerianrusesc sunt lipsite de orice baza.”
Hoover ridica privirea si clipi marunt din ochi.
„E vorba doar de avioane meteorologice care au deviat intamplator de la traseul lor.”
„Normal. Dar ce s-ar intampla daca unul din acele avioane meteorologice – hrm ! – ar fi doborat?”, se interesa Thomas.Donovan interveni:
„Cunosc aceste avioane. Nu pot fi doborate pentru ca zboara la foarte mare inaltime.”
„Ce nu e, poate sa mai fie. In afara de asta am auzit ca in ultimul timp au aparut rachete de mare precizie. Si daca o asemenea racheta culege vreun pilot meteorolog american de pe cerul sovietic, si pilotul supravietuieste, si e dus in fata instantei, si e vorba de de un pilot pe care domnul Hoover ar dori din tot sufletul sa il revada … n-ar fi pacat ca mister Abel sa fi parasit deja lumea asta nedreapta? Cu un cadavru drept moneda de schimb nu poti trata afaceri, domnii mei !”
„Domnule Scheuner, va rog. Cinismul dumneavoastra depaseste anumite limite”, remarca Edgar Hoover inabusit.
„Pardon, domnii mei. Am exprimat doar o posibilitate. Pur si simplu o ipoteza…”
Avocatul spuse rar si raspicat:
„S daca nu este doborat niciun avion de al nostru?”
Thomas replica amabil:
„Vedeti, in sfarsit incepem sa ne intelegem, mister Donovan. As putea foarte bine sa-mi imaginez ca domnul Abel, din pura recunostinta, se hataraste sa schimbe fronturile si sa lucreze pentru unul din serviciile secrete americane.”
James B.Donovan il fixa pe Edgar Hoover:
„Asta este si parerea dumneavoastra?”
„L-ati auzit pe domnul Scheuner. Eu nu am nimic de adaugat.”
Fata avocatului lua culoarea racului fiert.
„Drept cine ma luati, mister Scheuner? Drept pe cine il luati pe mandantul meu? Sa fie oare un semn de apropo facut cu ciomagul?”
„Asta este o plasmuire a fanteziei mele, mister Donovan, nimic altceva”, spuse Thomas modest.
„Mandantul meu nu va accepta NICIODATA asa ceva !”, striga James B.Donovan.
(va urma)
Dan Bota
