Politicienii mint, noi suferim de credulita
Realitatea TV incerca deunazi sa masoare cantitatea de ipocrizie in politica. Grea trebsoara. Nu neaparat pentru ca nu aveau un aparat calibrat pentru supradoza de minciuna si prefacatorie pe care si-o injecteaza in discurs politicianul, inainte ca noi, aflati de partea cealalta a ecranului, s-o contactam ca pe o boala contagioasa de fiecare data cand ne uitam la televizor. Excesul de palavre care se aude la noi pe sticla ar da peste cap orice masinarie. Problema este ca aparatul ar trebui sa inregistreze de partea noastra a ecranului, ca sa avem dimensiunea justa a gradului de infestare cu ipocrizie din societate.
Ce vina avem noi, veti spune, ca politicienii mint? Omul politic este o specie plamadita din minciuna. Prima la care pune botul – ca sa ma exprim politically incorect – este cea de partid. Omu’ n-are voie sa aibe parerile lui ci le imprumuta pe cele din magazia formatiunii in care s-a inscris. Mizeriile alea cu interesul de partid care primeaza, cu binele partidului pentru care toti trebuie sa se sacrifice sunt comandamentele cu iz moral menite sa protejeze cloaca din interior si s-o impiedice sa se deverseze in afara. E drept ca, de regula, membrii isi merita partidele din care fac parte. Si invers. Indivizii care schimba frecvent partidele si voiajeaza nonsalant de la o doctrina la alta sunt creaturile perfecte, devenite imune la tresaririle de constiinta care ar avea o minima sansa sa expuna minciuna partinica. Abia astia-s politicieni. Avem din soiul asta cat sa facem un partid numai al lor.
Din nou, unde-i vina noastra, daca politicienii mint? Este. Pentru ca politicienii mint si se aleg. Cu cat e mai umflata gogoasa pe care o servesc, cu atat sunt sanse mai mari sa ne-a indese mai adanc pe gat. Suntem o hoarda de alegatori in transa de cum deschise gura bizonul politic si incepe sa mugeasca din programul de guvernare sau din strategia de opozitie. Sorbim vorbe de-a valma si mergem fericiti la culcare cu capul plin de indici de crestere a standardelor de viata si promisiuni bortoase de marire a salariilor. Ne prefacem – si aici e marea ipocrizie – ca luam de bun tot ce ne spun ei. Profesorii care au tinut luni de zile cu dintii de promisiunea majorarii stipendiilor n-au vrut sa renunte de fapt la ipocrita mentalitate de a privi o realitate saraca si putina ca pe un paradis mustind de sanse si beneficii.
Politicianul minte si noi il credem. Daca i-am crezut prima gogorita, a doua ii vine natural. Chiar daca n-ar fi fost un mincinos din nascare, l-am fi ajutat noi sa devina unul. Credem minciuna din lenea, pe alocuri teama, de a vedea realitatea la lumina zilei. Avem chiar spunatorii nostri preferati de basme economice si sociale, numai bune de adormit constiinta civica.
Imaginati-va o scena amuzanta si sinistru de adevarata. Poate fi si cea de 75.000 de euro a ministresei Ridzi. Daca urca pe ea un politician inca inabil in a vinde castraveti la gradinar, este posibil ca doi-trei – dar nu mai mult – dintre auditori sa strambe din nas si sa strecoare cu dispret printre dinti: „Mama, ce minte asta!”. In culise, unde politicianul s-a retras nadusit sa-si mai stearga sudorile si sa-si mai arunce ochii pe partitura cu baliverne, se confeseaza ranjind consilierilor: „Mama, ce cred astia!”.
Necazul este ca noi stam mul mai prost ca el. Politicianul nu se poate opri din mintit—disciplina de partid, ma-ntelegi, il impiedica s-o faca, plus toate beneficiile grase care-i vin de-aici. Dar noi n-avem nici o scuza ca nu ne oprim din crezut.
Vifor Rotar
