POVESTEA LUI FEBRUARIE
A fost odata un om pe care il chema Anul. Avea 12 feciori numiti cum se cheama pe la noi lunile anului: Ianuar, Februar, Martie si asa mai departe. Alta avere nu avea decat o vie. Da Dumnezeu si culeg si ei via, ca tot omul, si vinul ce le-au iesit il pun tot intr-un singur butoi. Dupa ce au pus vinul in butoi, s-au inteles intre ei ca numai la inceput de an sa inceapa a-l bea.
Bun si facut. Ca sa se cunoasca pana unde este vinul fiecaruia in butoi, au tras cu tibisirul cate o linie de-a curmezisul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca sa nu aiba neplaceri, fiecare si-a pus canaua (robinetul) lui.
Oameni cuminti. Februar, fiind cel mai mic, si-a pus canaua jos de tot, aproape de doaga; asa era pe vremuri, cel mai mic la urma. Fiecare dintre frati dorea sa aiba ultimul vin nebaut in butoi, ca sa faca in necaz celorlalti ca nu au economi, cum e omul nostru, care mai de care mai motat. Februar, fire mai altfel decat ceilalti frati, a inceput sa tot bea din paharul lui. Cand il cauta omul, tot vesel si plin de vorba il vedea; trancanea verzi si uscate si tot fluierand mergea. Ceilalti radeau in sinea lor si-si spuneau: „Repede, repede ispraveste el vinul si sa-l vedem ce face.”
Ii vine pofta lui Ianuar sa-si guste si el vinul. Suceste de cana, vin nu curge deloc. Incearca si ceilalti, vin nici un pic nu mai aveau; numai jos la doaga, partea lui Februar mai curgea. Fratii, necajiti, au luat-o la goana dupa Februarie, sa-l prinda si sa-I dea ceva de cheltuiala pentru isprava facuta.
Cand il fugareau, Februar plangea, cand il lasau radea ca un copil. De atunci se zice ca luna februarie poarta numele lui Februar si e schimbatoare – aci cald, aci viscol, aci frig – dupa felul cum a fost cand l-au alergat fratii lui.