Secerisul in traditia populara – prilej de bucurii si superstitii

In calendarul muncilor agrare, miezul verii este momentul propice pentru seceris. In traditia populara, aceasta perioada a consacrat unul dintre cele mai fecunde, simbolic, obiceiuri ale anului: sarbatoarea incheierii secerisului.

Inainte, insa, de a-i descifra structura simbolica si de a vedea in ce consta ceremonialul acesteia in traditia autohtona, trebuie precizat ca obiceiul isi are originea in credintele si ritualurile agrare, prin practicarea carora omul primitiv cauta sa stabileasca o relatie favorabila intre el si puterile sacre, manifestate in recolta, pentru ca, astfel, sa asigure generarea lor periodica, dupa cum explica Mircea Eliade.

Obiceiurile secerisului, ne spun cercetatorii, s-au nascut din credinta in existenta unui spirit al graului care, in timpul seceratului, se ascunde in ultimele spice. Conform “gandirii primitive”, el trebuie protejat, intrucat, pe de o parte, simbolizeaza sfarsitul unui ciclu vegetal, iar, pe de alta, asigura renasterea, respectiv recolta viitoare.

In traditia populara, momentele de inceput si de sfarsit ale unei activitati agricole (si nu numai) au o mare importanta si un caracter hotarator asupra intregii desfasurari a muncii. In vechime, inceputul secerisului implica o raspundere deosebita, asumata de Sfatul Batranilor. La seceris trebuiau sa participe numai persoane curate, ca recolta sa nu fie periclitata. Din acest motiv, primul snop era cules de un fecior si lasat pe camp o zi intreaga, existand credinta ca astfel seceratorii vor fi paziti de rele. Femeile chiar smulgeau cateva fire din snop si se incingeau peste brau, pentru a tine departe durerile de mijloc. Odata adunati, snopii erau asezati intr-un anumit fel, iar ultimul era obligatoriu orientat spre rasarit. Toate aceste obiceiuri sunt impuse de o lege nescrisa de respectare a naturii, in a carei desfasurare omul nu are voie sa intervina. In cazul obiceiurilor de recoltare, omului nu-i este permis sa ia acasa toate roadele pamantului. De aceea, la sfarsitul secerisului, taranii lasau pe camp ultimele spice. In traditia populara se spune ca in ultimele spice lasate pe ogor netaiate se ascunde spiritul graului in fata mortii, reprezentata de secera, pentru a putea rodi si anul viitor. Generic, ultimele spice ramase pe camp sunt cunoscute drept „barba lui Dumnezeu”, „iepurele” sau „rodul pamantului”.

La incheierea secerisului, spice din ultimul snop erau aduse in gospodarie, de multe ori frumos impletite in cununa. Obiceiul impletirii in cununa respecta un ritual destul de complicat, ce amintea de pieptanarea fetei la nunta. Cununa era asimilata coroanei fecioarelor, era un simbol solar cu rol de ofranda, un simbol al abundentei si era pastrata in casa la loc de cinste. De obicei, cununa era adusa in casa de un alai, pe care gospodina il rasplatea si il punea la ospat. Boabele din spicele ultimului snop erau macinate la ocazii speciale, iar din faina se faceau colaci mestesugit impletiti.

Obiceiurile secerisului apartin paganismului primitiv “preistoric”, astfel ca “ritualurile sunt mai degraba magice decat propitiatorii. Cu alte cuvinte, telul dorit se atinge nu obtinind bunavointa divinitatilor prin sacrificii, rugaciune si proslavire, ci prin ceremonii despre care se crede, asa cum am mai explicat, ca influenteaza cursul naturii direct, prin simpatie fizica sau prin asemanarea intre ritual si efectul pe care acesta ar urma sa-l produca” (J.G. Frazer).

Ultimul act al ceremonialului il constituie petrecerea, cu joc, de la locuinta gospodarului, unde, desigur, se canta, cu urari, si cantece ale cununii.