IN MEMORIAM

Acad. Florin Constantiniu, un mare OM, cunoscut istoric si om de cultura, a disparut dintre noi, intrand in eternitatea gandirii romanesti.

Reluam mai jos ultimul articol, semnat Florin Constantiniu, publicat recent in revista "Istorie si Civilizatie".

 

Din 1860, de când M. Lazarus ÅŸi H. Steinthal au pus bazele psihologiei popoarelor, noua ÅŸtiinţă a cunoscut progrese minime. În absenÅ£a unui utilaj conceptual ÅŸi a unor tehnici de investigaÅ£ie, cercetările din amintitul domeniu rămân la nivelul observaÅ£iei impresionist-subiective, ceea ce nu înseamnă că nu au apărut lucrări care ajută la înÅ£elegerea profilului sufletesc al popoarelor.

În România, cei care s-au aplecat asupra acestei probleme ÅŸi – în opinia noastră – au dat contribuÅ£iile cele mai substanÅ£iale au fost Dumitru Drăghicescu ÅŸi C. Rădulescu-Motru. Åži totuÅŸi, nu se poate spune că ne aflăm pe terenul solid al unei anchete călăuzite de principii ÅŸi metode sigure.

Rândurile de faţă trebuie, aÅŸadar, citite tot ca o impresie personală, o evaluare subiectivă expusă, deci, greÅŸelii. Ele încearcă să dibuiască în tainele sufletului românesc ÅŸi să-i dea la iveală beteÅŸugurile, în vederea tămăduirii lor.

Dacă ar fi adevărat că MioriÅ£a, ca baladă naÅ£ională, ar putea fi si expresia spiritului românesc, atunci, constatarea ce se desprinde este tristă. Vrânceanul ÅŸi ungureanul, pizmuind bogăţia moldoveanului, plănuiesc să-l ucidă. Viitoarea victimă, avertizată de mioara năzdrăvană, nu dă niciun semn de împotrivire ÅŸi-ÅŸi aÅŸteaptă resemnată sfârÅŸitul. Dacă admitem că acei trei ciobani reprezintă poporul român înseamnă că… două treimi sunt hoÅ£i ÅŸi criminali, iar o treime resemnaÅ£i.

Dacă ne uităm astăzi în jurul nostru constatăm că, într-adevăr, românii sunt hoÅ£i sau resemnaÅ£i, dar într-o proporÅ£ie diferită de cea din MioriÅ£a: o treime sunt hoÅ£i ÅŸi strâng averi, iar două treimi sunt resemnaÅ£i, nu vor să lupte împotriva hoÅ£iei si exploatării. Si, dacă nu se mai cunună cu moartea,intr-o fabuloasa nunta cosmica, precum ciobanul din MioriÅ£a, sunt bucuroÅŸi de un grătar cu mici, de o cumpărătură la „Carrefour” sau o pălăvrăgeală la telefonul mobil.

Åži, totuÅŸi, românii nu au fost întotdeauna aÅŸa. Nu ne putem imagina că epopeea luptei antiotomane din secolele XIV-XVI s-ar fi putut înfăptui cu hoÅ£i ÅŸi resemnaÅ£i. A fost atunci un efort solidar al societăţii româneÅŸti, efort care a creat personalităţi de anvergură precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Å¢epeÅŸ, Åžtefan cel Mare ÅŸi Mihai Viteazul, care, oricât de înzestraÅ£i politic ÅŸi militar – ÅŸi au fost cu asupra de măsură – n-ar fi scris paginile de bravură, dacă nu ar fi fost urmaÅ£i de supuÅŸii lor. În ce moment, românii, care, în secolele XIV-XVI, avuseseră curajul să dea piept cu superputerea lumii medievale, care a fost Imperiul otoman, ÅŸi să-ÅŸi asigure un statut de autonomie în raport cu Poarta otomană (asta, da, performanţă!), au dat semne de descurajare ÅŸi au început să plece capul.

Deocamdată, cea mai veche mărturie găsită de noi se află în LetopiseÅ£ul cantacuzinesc ÅŸi se referă la anul 1658. Atunci, când domnul Ţării RomâneÅŸti, Mihnea al III-lea – care nu era însă român, ci grec! –, anunţă pe boieri că intenÅ£ionează să se răscoale împotriva otomanilor, boierii pamanteni încearcă să-l oprească, potrivit cronicii amintite, cu următoarele cuvinte: „Doamne, bun lucru ar fi acesta! Iar noi ne temem că nu vom putea plini desăvârÅŸit, ci numai vom zădărî ÅŸarpele ÅŸi ne va înghiÅ£i cu totul. Căci noi sântem o Å£ară mică ÅŸi făr’ de oameni, neputincioasă ÅŸi făr’ de ajutor de nici o parte. Iar turcii sânt puternici, mari ÅŸi biruiesc toată lumea, de la Răsărit pân’ la Apus” (Istoria Ţării RomâneÅŸti, 1290-1690. LetopiseÅ£ul cantacuzinesc, ed. C. Grecescu ÅŸi D. Simonescu, BucureÅŸti, 1960, p. 133).

Consolidarea dominaÅ£iei otomane ÅŸi " integrarea" Ţării RomâneÅŸti ÅŸi Moldovei (Transilvania a cunoscut in parte alt curs) în Imperiul otoman a orientalizat societatea moldo-munteană ÅŸi a imprimat alte trăsături conduitei româneÅŸti.

La nivelul elitei, corupÅ£ia a devenit lege: pretendentul la domnie mituia pentru a obÅ£ine scaunul de la BucureÅŸti sau IaÅŸi, pentru ca, odată ajuns domn, să mituiască pe înalÅ£ii demnitari ai PorÅ£ii, pentru a-ÅŸi păstra tronul (rapoartele capuchehaielelor/reprezentanÅ£ilor lui Constantin Mavrocordat la Constantinopol din anii 1741-1742, sunt un document ilustrativ al corupÅ£iei la nivel înalt), iar în Å£ară boierii dădeau domnului ÅŸi anturajului său bani ÅŸi daruri pentru a obÅ£ine sau păstra slujbele în aparatul de stat, aducătoare de venituri, deÅŸi Constantin Mavrocordat introdusese salarizarea dregătorilor, tocmai pentru a curma abuzurile prin jecmăneala contribuabililor de rând.

„Talpa ţării”, ţărănimea în primul rând, a reacÅ£ionat în felul ei la transformările determinate de integrarea Principatelor dunărene în Imperiul otoman. Instaurarea dominaÅ£iei otomane a fost urmată de aservirea în masă a ţăranilor, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Agravarea regimului fiscal, ca urmare a exigenÅ£elor PorÅ£ii, i-a constrâns pe ţărani să-ÅŸi vândă pământul ÅŸi libertatea. În secolul al XVII-lea, aservirea ţăranilor a continuat. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Moldova, ţăranii ÅŸerbi, numiÅ£i vecini, au început să fie asimilaÅ£i, în mod abuziv, cu robii Å£igani. Reforma socială a lui Constantin Mavrocordat în Å¢ara Românească ÅŸi Moldova (1746 ÅŸi 1749) a pus capăt servituÅ£ii corporale a ţăranului, dar, după 1829 – anul Păcii de la Adrianopole – când, odată cu lichidarea monopolului otoman, cele două Principate dunărene intră în circuitul comercial european, regimul obligaÅ£iilor ţărăneÅŸti faţă de stăpânii de moÅŸii se agravează. Apare „a doua iobăgie” numită, mai târziu, de C. Dobrogeanu-Gherea „neoiobăgie”. Reforma lui Cuza nu a schimbat substanÅ£ial situaÅ£ia.Ţăranul român a fost supus unei duble exploatări: cea a statului, prin fiscalitate (până la Regulamentul Organic, în 1831/1832, aceasta a fost cea mai apăsătoare) ÅŸi cea a stăpânilor de moÅŸii prin obligaÅ£iile de clacă, dijmă etc. Condamnat la o viaţă de mizerie (relatările contemporane sunt cutremurătoare), el s-a închis într-o atitudine de delăsare ÅŸi resemnare. VirtuÅ£ile atribuite ţăranului de sămănătoriÅŸti ÅŸi poporaniÅŸti existau în închipuirea acestor intelectuali.

În absenÅ£a unei vieÅ£i orăşeneÅŸti autentice (oraÅŸele din Moldova ÅŸi Muntenia erau sate mai mari…), nu a existat o ÅŸcoală a civismului, care să-l pregătească pe ţăranul venit la oraÅŸ pentru lumea modernă.

Ca pretutindeni, ÅŸi în societatea românească burghezia s-a dovedit forÅ£a cea mai dinamică ÅŸi mai creatoare. Charles Morazé avea dreptate când vorbea despre „burghezii cuceritori”. În cadrul burgheziei româneÅŸti, generaÅ£ia paÅŸoptistă a vădit forÅ£a de înnoire cea mai puternică ÅŸi un curaj pe măsură. Nu ne-am putea imagina crearea statului român modern, în 1859, fără hotărârea ei de a înfrunta marile puteri europene. Dar resursele, după acest moment, au început să slăbească, ÅŸi făuritorii Marii Uniri din 1918 nu s-au mai ridicat la nivelul înaintaÅŸilor paÅŸoptiÅŸti.Cu bruma de moÅŸierime ÅŸi de burghezie lichidate de regimul comunist, România, chiar dacă a cunoscut un puternic proces de industrializare, a rămas o lume de ţărani, până ÅŸi cei în straie de orăşean, păstrând sufletul de la Å£ară.

Dacă, în viziunea multor călători străini în spaÅ£iul românesc, dragostea de muncă nu era prima virtute a locuitorilor (unul din aceÅŸti călători afirmă chiar că „munca este duÅŸmanul lor!”) – atitudine lesne de înÅ£eles în condiÅ£iile exploatării – dacă, în perioada neoiobăgiei, această atitudine nu avea de ce să se schimbe – în anii falsului socialism, absenÅ£a unei cointeresări reale a promovat lipsa de iniÅ£iativă ÅŸi nepăsarea.

Portretul psihologic al românului a căpătat de-a lungul secolelor XVII-XX trei ipostaze: pomanagiu, chilipirgiu ÅŸi palavragiu. Astăzi ele sunt lesne observabile. De la sacoÅŸele electorale la sarmalele de la hramuri, românii sunt bucuroÅŸi de orice pomeni. Primarul de la Piatra NeamÅ£ (despre care vezi excelentul articol al d-lui Vlad Nistor, Un moldovean bucolic, „Evenimentul zilei”, 25 august 2011, p. 14), a avut excelenta idee, dacă e să dăm crezare presei, de a îndesa în sacoÅŸele date alegătorilor ÅŸi sare (!?!). Oilor trebuie, într-adevăr,sa le dai sare de lins, ÅŸi alegătorii români se comportă ca niÅŸte oi. La goana după chilipiruri, cred că nu ne întrece nimeni. Un exemplu dezgustător îl oferă traseiÅŸtii politici, trecând de la un partid la altul, în funcÅ£ie de chilipirul aÅŸteptat. Dacă ar fi oameni de caracter ÅŸi-ar da demisia din partidul de care se separă ÅŸi s-ar prezenta din nou în faÅ£a alegătorilor, sub noua culoare politică. Dar cum să riÅŸte pierderea chilipirului? N. Iorga i-a numit cu dreptate, la vremea lui, „fripturiÅŸti”. Astăzi, vorba Evangheliei, ei sunt legiune!

Pălăvrăgeala este ÅŸi ea o trăsătură a firii românului. Emil Cioran a surprins-o excelent: „Vin dintr-un colÅ£ de Europă, unde izbucnirile, nestăpânirea, confidenÅ£a, mărturisirea abruptă, nechemată, impudică sunt fapte obiÅŸnuite, unde se ÅŸtie totul despre toÅ£i, unde viaÅ£a în comun devine un confesional public, unde tocmai secretul e inimaginabil, iar volubilitatea se învecinează cu delirul” (E.M. Cioran, Beckett, „Secolul XX”, nr. 298-300, 1985, p. 138). Azi, telefonia mobilă are pentru români aceeaÅŸi funcÅ£ie pe care o îndeplinesc pentru beÅ£ivi crâÅŸmele. Telefonul mobil (unii au două sau chiar mai multe!) îi îndeamnă la pălăvrăgeală ÅŸi este suficient să mergi cu mijloacele de transport în comun pentru a vedea, într-adevăr, că, în România, „volubilitatea se învecinează cu delirul”.

În următorii o sută de ani, nu se va schimba nimic. Ferice de cine moare acum!