Confuzia si malignitatea ideologiei europene!
Mai multe generatii de politicieni si tehnocrati au conceput evolutia Uniunii Europene animati de o tenace aversiune fata de tot ce este n a t i o n a l.De la bun inceput, scopul urmarit de asemenea "actiuni civice" a fost disparitia statelor-natiuni prin integrarea si apoi diluarea lor intr-o vasta si cit se poate de abstracta federatie.
Dar oare nu ne invata Marx ca istoria va sfirsi prin a aboli statele? Si nu preconiza Lenin integrarile regionale si guvernele supra-statale ca tehnica de dominare continentala si apoi mondiala?
Cat despre Regiunea Mures Autonoma Maghiara, nu a fost ea, la indicatia expresa a lui Stalin, o inventie a regimului comunist? Incorporarea treptata a statelor in magma federala nu poate fi, insa, completa, ireversibila, atita timp cat mai persista vreun vestigiu, ori o radacina a sentimentului national. Vointa de anihilare a acestui sentiment explica acerba lupta dezlantuita in ultimii zece ani impotriva “nationalismului” – socotit o “crima” de care, sunt acuzati, de-a valma cu xenofobii vindicativi, toti cei care revendica atasamentul fata de o tara si un popor. Pentru aceleasi motive, patriotismul a fost transformat intr-o notiune depasita, ridicola, daca nu chiar putin periculoasa, recomandindu-se insistent de la o vreme stimularea “patriotismului european”(!!).
O rezolutie a Parlamentului european din primavara anului 2000 arata “ca Europa trebuie sa se elibereze de ideea unei culturi fundamental albe (sic!) si cere redefinirea “natiunii” in beneficiul Comunitatii”.
Insusi faptul ca anumiti deputatii europeni, populari de dreapta, cand scriu, pun cuvantul natiune intre ghilimele este suficient de elocvent! In schimbul vechilor repere de continuitate istorica – si pentru ca individul nu-si poate pierde atat de usor obisnuinta (si, probabil, chiar nevoia) de a se defini prin apartenenta la un spatiu comun si la un grup – se propune (iar, peste citiva ani, se va impune ! ) crearea unor identitati regionale, adesea perfect artificiale, de altfel.
Noua identitate va trebui “asumata” – si inca “pe baze civice”. Cel care s-a nascut roman (sau turc, sau polonez…) nu are nimic de asumat si se poate lipsi de “baze civice” in afirmarea apartenetei sale. Lucrurile sint mai putin simple, mai putin n a t u r a l e, in cazul identitatilor regionale impuse. In regiunile multietnice cum sunt Banatul, Transilvania sau chiar Dobrogea.
Se spera la formarea unei identitati … transetnice!!
Acest straniu concept – care va entuziasma desigur pe birocratii de la Bruxelles – se talmaceste, banuiesc, astfel: romanii din Transilvania nu vor mai fi romani, ci… transilvaneni , cum sustine un semidoct la postul tv. Transilvania Live…
In acelasi timp, ungurii din Transilvania (care vor avea legitimatie de unguri si vor continua sa fie reprezentati in Parlament de un partid etnic) nu vor mai fi unguri, ci tot transilvaneni. In afara de eventualitatea adoptarii limbii esperanto.
Unii dintre acesti transilvaneni, care nu stiu romaneste, se vor afla in imposibilitatea de a se intelege cu alti transilvaneni, care nu stiu ungureste. Insa, prezic autorii unor astfel de alegatii , aceasta situatie va ajuta sa fie “depasite atat nostalgiile, temerile sau escaladarile extremist-nationale, cit si nationalismele voalate”. Fara indoiala!
Ajunge sa dezmembram o tara si sa inventam noi identitati pentru a trai in armonie ? Caci “proiectul constructiei regionale a Romaniei” – alta formulare ciudata! – nu va putea fi pus in aplicare decit d u p a ce tara va fi fost… d e c o n s t r u i t a. Se propune, asadar, impartirea Romaniei intr-un numar inca nedefinit de entitati, ceea ce implica, in primul rand, modificarea in profunzime a Constitutiei si eliminarea articolului 1, in care se afirma caracterul national si unitar al statului. Ar trebui, mai degraba, sa proclame ca «Romania este stat… federal bazat pe unitatea civica a cetatenilor”.
Cand Dl Bakk va putea sa transpuna in termeni juridici traditionali notiunea de unitate civica a cetatenilor si cand va explica – fara a recurge la himerele eurocratilor de la Bruxelles – in ce mod poate ea sa serveasca drept temelie unui stat, atunci discutia va deveni, cu siguranta, mai limpede. Dar de ce trebuie cu tot dinadinsul r e g a n d i t a unitatea tarii? Si, la urma urmei, unitatea nu e de mai multe feluri – ea exista sau nu. Atunci, cum poate fi ea regandita?
Nu trebuie oare, in loc de “regandita”, sa citim “reformulata”?
Si apoi, cum poate fi consolidata unitatea tarii prin “constructia unor solidaritati locale”? Lasand la o parte faptul ca solidaritatile c o n s t r u i t e nu pot fi decit artificiale si deci efemere, e ciudat sa se pretinda ca inmultirea identitatilor poate fi un factor de unitate.
