ROMANIA CA O PRADA; CINE O SALVEAZA?(2) Dar de ce trebuie cu tot dinadinsul r e g i n d i t a unitatea tarii?!
Si, la urma urmei, unitatea nu este de mai multe feluri – ea exista sau nu!. Atunci, cum poate fi ea regindita? Nu trebuie oare, in loc de "regindita", sa citim "reformulata" – adica r e v i z u i t a sau chiar c o n t e s t a t a? Si apoi, cum poate fi consolidata unitatea tarii prin "constructia unor solidaritati locale"? Lasind la o parte faptul ca solidaritatile c o n s t r u i t e nu pot fi decit artificiale si deci efemere, e ciudat sa se pretinda ca inmultirea identitatilor poate fi un factor de unitate. In sfirsit, acest amalgam de memorandistii isi exprima convingerea ca "Romania poate iesi din zodia nefasta a tensiunilor interetnice prin acest demers transetnic care adauga solidaritatii etnice, una regionala". Altfel spus, un roman si un ungur care, traind in Romania,nu se simpatizeaza, vor deveni cei mai buni prieteni… indata ce vor trai in Regiunea federata Transilvania !
Greu, foarte greu de crezut. Cu atat mai mult cu cat in Romania nu exista doar romani si unguri !
Chiar daca textul pare a fi conceput anume pentru cazul Transilvaniei, ar fi interesant de stiut cum se gindesc autorii sa includa tiganii in noua «identitate transetnica»regionala – mai cu seama in lumina recentului sondaj care scoate la iveala opiniile la fel de negative ale romanilor si ungurilor despre aceasta numeroasa minoritate, instabila geografic si reticenta la asimilare.
Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii» in virtutea caruia "substratul etnic trebuie degajat de coaja statala, inainte de a proceda la alte combinatii".
Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: "Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa centrala si orientala ale R e i c h – ului a devenit astfel o constanta a gindirii politice berlineze.
In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei – cu nici 7 ani inainte de victoria in alegeri a lui Hitler ! – propune "reunificarea" tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german! Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii cu alte populatii nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca " aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i" .
Pe de alta parte, incepind cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este sustinuta si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamintului in timpul lui Mussolini, considera ca nationalismul constituie "o frina in calea progresului general al civilizatiei!". Exact ce se spune si azi! Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca “nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine”.
Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile de rezistenta nationalista, iar Hitler emitea pareri cat se poate de virulente in legatura cu acest subiect. Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gindire imperiala violenta ! –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora. Dar, venind din directii atit de diferite si emisa de surse atit de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de- a lungul si de-a latul continentului. Nu mai raminea decit sa fie lansat principiul contopirii intr-o cit mai intinsa entitate depersonalizata. Adica viziunile paranoice emise de Hitler si Stalin!
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Leon Trotki. De necrezut, visul de aur al paranoicilor comunisti purta numele de Statele Unite Europene Sovietice (sic!), acest conglomerat avand ca prim scop contrarea dominatiei economice americane.Citiva ani mai tirziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene. “Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. […] Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atit de strimta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii.” Hitler se exprima astfel in 1941!. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamina trecuta la Bruxelles…(Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulatie, 50 de ani mai tirziu, de Gorbaciov.)
Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni europene (s i c !) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre.
In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata "Comunitatea economica europeana" (sic !), in cadrul careia "comunitatea de destine" a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta.
In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic !). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca "peste cincizeci de ani […] in gindirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper" Iar Hitler declara ca "germanii […] trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa".
Incepind cu anii 90, guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur, format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului "dur" si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial,lansat de Hitler.
CONSTATAM deci o paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atit de “moderna” in timpul din urma a… Europei regiunilor.
Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stinga. Expresia “Europa regiunilor” a fost re-utilizata in 1962 de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietii comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la “o devalorizare a cadrului national” si la “o eliberare a diversitatilor regionale”.
Un an mai tirziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor. In sfirsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei “Europa regiunilor”. Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne. O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin constructia Europeana).
Va urma
