România cu lanÅ£ul de gît – LanÅ£ul e de aur,

Realitatea demografică s-a schimbat ca o furtună sosită din senin. Sîntem sub ocupaÅ£ie, dar nu se vede nici o armată. Sîntem colonizaÅ£i de o populaÅ£ie certăreaţă ÅŸi nesimÅ£ită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaÅ£ie care a evoluat în interiorul corpului naÅ£ional, ca fetuÅŸii din Alien, ÅŸi care iese acum prin burtă, urlînd din toÅ£i bojocii: “Am avere, am valoare!”.

E ca ÅŸi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maÅŸină de mîl uman care acoperă încet-încet naÅ£iunea lui Sadoveanu, a lui Eliade ÅŸi a lui Nichita.

Incubatoarele de incubuÅŸi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui CeauÅŸescu, tradiÅ£ia celor 15 copii în sălaÅŸele de nomazi, cine mai ÅŸtie?

Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ÅŸtiam din copilărie. Tata Ioane ÅŸi Tanti Mimi, familie veche, cu casa în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond ÅŸi bucălat ÅŸi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la studii ÅŸi nu s-a mai întors niciodată.

La fel, jumătate din stradă: urmaÅŸii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruÅ£i, au apărut rufele colorate întinse la uscat ÅŸi boxele scoase pe geam. În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aÅŸezat bunica ce-ÅŸi trimite nepoÅ£ii după băutură.

Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.

Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanÅ£ul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se căzneÅŸte să-i educe odrasla: ‘Bine, bre, crezi că eÅŸti tu mai dăştept? Ia să văd ce maÅŸină ai!’ Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator ÅŸi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreÅ£i voi, în afară de viitorul ţării lui, care se va mulÅ£umi, de la un punct, doar cu trecutul.

Despre România din frunzulitza duduii Udrea, alternativa Caragiale nu mai are ce spune.

PopulaÅ£ia care ne înlocuieÅŸte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău ÅŸi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.

In urma cu ceva vreme, am văzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhămate la coÅŸciugul lui Caiac, în semn de veÅŸnic respect pentru o viaţă de crimă ÅŸi muÅŸchi în sînge. Oamenii ăia care dădeau ordine poliÅ£iei se pregătesc să dea asaltul final, spre puterea oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, sîntem călcaÅ£i de maÅŸinile lor.

In zilelea acelea l-am "admirat" in splendoarea sa pe prietenul Presedintelui, Barosanul Bercea-Mondial! Undeva, departe, Uniunea Europeană ÅŸi moda corectitudinii politice ne învaţă să mulÅ£umim frumos pentru asta ÅŸi să ne ÅŸtergem la gură. Am fost o naÅ£iune, devenim o sumă de triburi.

Sîntem o Å£ară ocupată de hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O Å£ară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o Å£ară în care fiul naiv ÅŸi sărac al ţăranului (cîÅ£i or mai fi aÅŸa) îÅŸi face educaÅ£ia din textele de pe Taraf TV ÅŸi meseria de la ÅŸuÅ£ii cu care se întîlneÅŸte la Gara de Nord, cînd se dă jos din autobuz. Marginea lumii s-a răzbunat dînd buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naÅ£ionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinÅŸi că localnicii n-au puterea să lupte.

Å¢ara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee ÅŸi-n cărÅ£i. Dar se va bucura un pic de efortul nostru. Cartea de română se poate retrage în privata din curte, unde îÅŸi va îndeplini ultima menire, neprevăzută de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele rămîn să sfideze eternitatea. Cu ele nu poÅ£i să te ÅŸtergi la fund. Chiar dacă ai vrea.