Simone Boué – ViaÅ£a mea cu Cioran
A fost partenera de viaţă a marelui nostru gânditor, cu care a împărÅ£it aceeaÅŸi mansardă mai bine de 50 de ani. O relaÅ£ie timidă ÅŸi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, ÅŸi celor mai avizaÅ£i biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la Paris, în 1996, la un an de la dispariÅ£ia lui Emil Cioran.
Prezenţă excesiv de rezervată, Simone Boué a refuzat să-ÅŸi facă un titlu de glorie din asocierea numelui său cu al lui Emil Cioran. A oferit extrem de puÅ£ine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind "smuls" la rugăminÅ£ile ÅŸi presiunile insistente ale lui Marie France Ionesco, fiica dramaturgului Eugen Ionescu. Autorul interviului, profesorul universitar Norbert Dodille, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la BucureÅŸti. Simone Boué s-a stins din viaţă un an mai târziu.
– Simone Boué, cine sunteÅ£i ÅŸi cine eraÅ£i înainte să-l cunoaÅŸteÅ£i pe Cioran? Åžtiu că v-aÅ£i născut în Vendée ÅŸi aÅ£i făcut studii de engleză.
– Mi-am început studiile la Universitatea din Poitiers ÅŸi apoi am obÅ£inut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de titularizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, ÅŸi m-am instalat la un cămin studenÅ£esc pe boul. Saint-Michel. Avea ÅŸi o cantină, deschisă pentru toÅ£i studenÅ£ii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.
– Vă mai amintiÅ£i ce impresie v-a făcut?
– Era foarte diferit de toÅ£i ceilalÅ£i. Poate ÅŸi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data ÅŸi numele. Cioran nu s-a aÅŸezat la coadă, a venit lângă mine ÅŸi m-a abordat, întrebându-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiindcă era ziua mea.
– Åži de atunci aÅ£i locuit împreună?
– Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul ÅŸi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut ÅŸi primul PaÅŸte împreună. Cioran a venit cu bicicleta ÅŸi am făcut turul Alsaciei. După un an, Cioran ÅŸi-a pus în miÅŸcare toate cunoÅŸtinÅ£ele ÅŸi, mulÅ£umită unor intervenÅ£ii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles ÅŸi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost nevoită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinÅ£ilor mei. Pe vremuri, să locuieÅŸti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uÅŸor.
– AÅ£i vorbit recent despre faptul că i-aÅ£i găsit, făcând ordine, caietele personale. Ce conÅ£in ele? Sunt un fel de jurnal?
– Erau niÅŸte caiete puse deoparte, pe care scria "à detruire" ("de distrus"). Sunt notaÅ£ii de gânduri, stări ÅŸi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseÅŸti scris "noapte atroce" sau "dureri îngrozitoare". Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ÅŸtiam.
– La ce vă referiÅ£i?
– Ce scrie e de o tristeÅ£e sfâÅŸietoare. Revine constant sentimentul eÅŸecului existenÅ£ial. E foarte dureros pentru mine să citesc aÅŸa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaÅ£a de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Åži aÅŸ spune că nu-i scăpau bucuriile ÅŸi frumuseÅ£ea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A ÅŸi zis-o cândva: "Dacă sunt sinistre cărÅ£ile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonÅ£ în cap".
– VorbeÅŸte ÅŸi de dvs. în aceste caiete?
– VorbeÅŸte numai ÅŸi numai de el. De mine niciun cuvânt. DeÅŸi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi. 
– Cioran era foarte discret cu viaÅ£a lui privată…
– N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieÅ£i paralele. Eu eram profesoară. Când mă întorceam acasă, nu-i vorbeam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.
– Åži totuÅŸi, îi eraÅ£i indispensabilă. – Nu cred. S-ar fi descurcat la fel ÅŸi fără mine. – Nu vă deranjează că nu vorbeÅŸte nicăieri de dvs.? – Nu, doar mă uluieÅŸte.
– Dar când îÅŸi primea prietenii eraÅ£i acasă, nu?
– Cei foarte apropiaÅ£i mă cunoÅŸteau, desigur. Prin anii '50 Cioran ieÅŸea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică ÅŸi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Åži nici eu sub nicio formă n-aÅŸ fi vrut să le vorbesc de el alor mei.
– De ce?
– Ce le-aÅŸ fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschiÅŸi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l'Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faÅ£a unei uÅŸi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.
– Să fii independent ÅŸi în acelaÅŸi timp să ai un cămin călduÅ£: visul oricărui bărbat. Ce ÅŸansă a avut cu dvs.! – Oh, nu! Nu văd lucrurile aÅŸa. Åži sunt convinsă că nici el nu le vedea aÅŸa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaÅ£ie am avut.
– Era un om dificil?– Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. "Cum îl puteÅ£i suporta pe Cioran?". Åži i-am zis: "Dar ÅŸi el mă suportă pe mine". Adevărul e că Cioran era pur ÅŸi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai niciodată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, ÅŸi nici nu ne instalam bine, că spunea: "Gata, plecăm". Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris ÅŸi trebuia să facem iar cumpărături.
– Åži cum îi suportaÅ£i toate capriciile astea? – Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieÅŸti cu celălalt. Ajungi la un modus vivendi. Åži el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. DeÅŸi, în mare, cu mine se convieÅ£uia mai uÅŸor.
– Nu v-aÅ£i dorit niciodată un copil cu el? – Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săptămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înÅ£elegea extraordinar cu ea. Atunci am înÅ£eles că semăna el însuÅŸi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioÅŸi ÅŸi imprevizibili.
– PlecaÅ£i în vacanÅ£e? – Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam ÅŸi cortul. Eu aÅŸ mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte "spartan". Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aÅŸa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conÅŸtiinÅ£a, să nu mai existe decât în peisaj, în miÅŸcarea pasului.
– IeÅŸeaÅ£i ÅŸi peste graniÅ£e? – Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar ÅŸi în Italia ÅŸi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o ÅŸansă extraordinară pentru mine, aÅŸa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid ÅŸi m-a privit tot timpul cu reproÅŸ. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.
– Cu trenul mergea totuÅŸi, nu? – Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aÅŸeza ÅŸi apoi schimba locul de două, trei ori.
– În ce punct se afla cariera lui literară când l-aÅ£i cunoscut? – Scria în română. Åžtiam că în România era cineva. În FranÅ£a însă era un anonim. În caietele sale, îÅŸi povesteÅŸte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-ÅŸi repete numele, nimeni nu-l cunoÅŸtea, se simÅ£ea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaÅ£a lui a fost un ÅŸir lung de umilinÅ£e. Succesul a venit foarte târziu, abia cu "ExerciÅ£ii de admiraÅ£ie", în 1986. Åži cred că a murit fără să ÅŸtie că a fost recunoscut.
– Åži totuÅŸi, nu e ciudat să te simÅ£i subestimat de contemporani, dar în acelaÅŸi timp să refuzi interviuri ÅŸi premii? – Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. DispreÅ£uia gloria. Nu accepta să apară la televizor ÅŸi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: "SunteÅ£i Cioran?", răspundea "Nu!". Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav ÅŸi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă ÅŸi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: "Am fost!".
