LATINIZAREA DACIEI?

MulÅ£i lingviÅŸti, pornind de la celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul căruia rolul ÅŸi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic, neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înÅ£elege vorbitorii nativi ai latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura limbă pe care o cunoÅŸteau. ÎnsuÅŸi academicianul Iorgu Iordan a lansat comparaÅ£ia latinei din Dacia, cu engleza din coloniile africane…

AdministraÅ£ia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, Å£ară în care se vorbesc câteva zeci de limbi băştinaÅŸe, dintre care nici una nu reuÅŸeÅŸte să se impună în faÅ£a celorlalte. Drept care singura ÅŸansă pentru nigerieni de a vorbi toÅ£i aceeaÅŸi limbă este să se perpetueze limba foÅŸtilor stăpâni. AÅŸa au păţit, zicea Iorgu Iordan, ÅŸi acele magnas copias de cives romani adunaÅ£i ex toto orbe romano: singura lor posibilitate de a se înÅ£elege între ei era să vorbească în latineÅŸte, chiar dacă sau tocmai pentru că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalÅ£i concitadini.

Cu alte cuvinte, la români, între glotogeneză ÅŸi etnogeneză există o mare discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinÅ£ei umane românii nu sunt nici pe departe urmaÅŸii romanilor! Limba latină s-a impus în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laÅ£iali sau măcar italici…Această teză, deprimantă pentru cei mai mulÅ£i români, circulă mai puÅ£in în formă scrisă, circulă oral ÅŸi face parte din ceea ce s-ar putea numi folclorul academic.

Încercând să apelăm la scris, adică la rigoare, ne trezim în faÅ£a întrebării : cum ar fi arătat limba latină din Dacia, dacă ea ar fi devenit limba română prin vorbitori alogeni, alogloÅ£i, după o perioadă de câteva generaÅ£ii în care latina ar fi fost vorbită numai ca limbă a conversaÅ£iei din afara familiei?

Încercând a răspunde la această întrebare constatăm că ne lipseÅŸte o bună teoretizare a celor două scenarii după care se poate păstra o limbă:

(1)prin vorbitori autentici, a căror limbă maternă este limba respectivă sau

(2) prin vorbitori a căror limbă maternă era alta, limba respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în afara familiei.

Putem da ÅŸi un nume celor două modele, modelul IORDAN ÅŸi modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior ÅŸi generaÅ£ia sa. Evident, latina imaginată de modelul IORDAN, ca ÅŸi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă la cuvintele ÅŸi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O limbă în care paradigmele se regularizează, dispar excepÅ£iile ÅŸi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau preluate) aÅŸa numitele idiotisme.

E sigur că mulÅ£i, poate chiar cei mai mulÅ£i cives romani au vorbit latina aceasta, precară, bună să te descurci cu ea la cumpărături ÅŸi în relaÅ£ia cu autorităţile. La fel cum azi foarte mulÅ£i, poate cei mai mulÅ£i dintre cei ce vorbesc engleza vorbesc o engleză redusă la …"esenÅ£ial".

Este cu putinţă ca această latină esenÅ£ială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică? Åži cum ar arăta o asemenea limbă romanică? Se află cumva această latină la originea limbii noastre? FireÅŸte, această întrebare este valabilă ÅŸi pentru celelalte limbi romanice…

Propunem aÅŸadar să reexaminăm fondul latin cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având mereu în minte, pentru fiecare element latinesc moÅŸtenit, grija să decidem, să apreciem – cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la cunoÅŸtinÅ£a ÅŸi în folosinÅ£a unor alogeni, vorbitori fatalmente precari ÅŸi aproximativi al latinei.

FireÅŸte, hic et nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciÅ£iul propus. De la bun început, facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos. Toată lumea, când începe să înveÅ£e o limbă străină, se străduie să deprindă mai întâi cuvintele ÅŸi structurile gramaticale cele mai folosite.

Valoare probatorie pentru problema pusă au numai cuvintele rare, periferice, ÅŸi structurile gramaticale mai bizare, care ies din regularitatea practicată de orice limbă. Åži asta pentru că orice nou venit în spaÅ£iul unei limbi ajunge foarte târziu ÅŸi, practic, cei mai mulÅ£i niciodată nu ajung să cunoască subtilităţile limbii de adopÅ£iune.

Avem păstrate din latină în română asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaÅŸtere e greu de înÅ£eles cum au putut să ajungă niÅŸte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai latinei, prin indivizi care s-au născut ÅŸi au crescut «întru limba latinească», cum ar fi zis Înalt Prea SfinÅ£itul Varlaam.Iată, într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moÅŸtenite din latină în română a căror prezenţă în latina vorbită de acei cives romani imaginaÅ£i de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, discreditând astfel modelul IORDAN ÅŸi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.