Saga testamentului lui Petru cel Mare

Saga testamentului lui Petru cel Mare

0 245
 
Ion Bistreanu
 
Lumânările din sfeÅŸnicele de aur erau pe sfârÅŸite. Împărăteasa Elisabeta Petrovna a Rusiei (1741-1762) asculta cu ochii închiÅŸi vocea plăcută a domniÅŸoarei sale de onoare, Lia de Beaumont, o drăgălaşă diplomat de la misiunea franceză la Petersburg, care îi citea o romantică povestire franÅ£uzească. La un moment dat, Lia a remarcat respiraÅ£ia liniÅŸtită, regulată, a împărătesei, care se cufundase într-un somn adânc. Puse cartea deoparte, aÅŸteptă o clipă să vadă dacă împărăteasa se trezeÅŸte, după care se furişă rapid în spatele unei uÅŸi secrete din budoarul imperial. Deschise la repezeală o cutie încrustată cu sidef ÅŸi începu să răsfoiască febril hârtiile aflate acolo. ÎÅŸi opri îndelung privirea asupra unei dintre ele, după care începu să o transcrie rapid. După ce termină, închise cu grijă cutia ÅŸi se retrase în apartamentul ei. După câteva zile, plecă la Paris, unde îi înmână regelui Ludovic al XV-lea preÅ£ioasa copie a… testamentului lui Petru cel Mare, document care va fi sursă de inspiraÅ£ie ÅŸi speculaÅ£ii în numeroase lucări de istorie ÅŸi geopolitică din următoarele secole…
 
Aceasta este legenda. Doar un singur erou este real: Lia, pe numele său adevărat Charles d’Éon de Beaumont (Magazin istoric, nr. 11/1969, 4-5/1997) – un personaj exotic, agent al serviciului secret al regelui, care, deghizat în femeie (fiind dotat de la natură cu reale trăsături feminine), venise în iulie 1755 la Petersburg, cu misiunea secretă de a convinge Curtea imperială să nu semneze un tratat de alianţă cu Anglia. Misiunea a reuÅŸit, d’Éon a fost înnobilat de rege, a fost trimis în Anglia ca diplomat-spion, după care, până la moarte, a ales să fie … femeie, devenind unul dintre celebrii travestiÅ£i ai secolului al XVIII-lea ÅŸi „părinte“ al termenului de „eonism“.
 
La început a fost notă de subsol
Despre testamentul furat de la Moscova nu s-a pomenit nimic până în 1811, când este publicată o carte de peste 500 pagini, intitulată De la politique et des progrès de la puissance russe depuis son origine jusqu’au commencement du XIX siècle (Despre politica ÅŸi creÅŸterea puterii ruseÅŸti de la originea sa până la începutul secolului al XIX-lea) ÅŸi semnată M.L. (descifrat ulterior ca fiind istoricul Charles Louis Lesur, funcÅ£ionar al Ministerului de Externe francez). O variantă a lucrării fusese publicată încă în 1807, însă cu un ecou extrem de redus, explicabil, dacă avem în vedere că apariÅ£ia ei avusese loc chiar în ajunul semnării Tratatelor de la Tilsit (1807) ÅŸi Erfurt (1808) dintre Napoleon ÅŸi Alexandru I, tratate care consfinÅ£eau, practic, o nouă împărÅ£ire a sferelor de influenţă în Europa ÅŸi care au jucat un rol fatidic în anexarea, peste cinci ani, a Basarabiei la Rusia. Chiar Napoleon ordonase, în iulie 1807, „să nu se mai scrie prostii despre Rusia, nici direct, nici indirect“. În 1811 istoria era cu totul alta: Napoleon plănuia campania împotriva Rusiei ÅŸi opinia publică trebuia pregătită pentru ceea ce se dorea a fi, în strategia împăratului, „eliberarea Europei“ de pericolul agresiunii ÅŸi barbariei ruse.
Lesur a inserat în carte ÅŸi un „plan“ în 14 puncte, care sintetiza proiectele Rusiei de cucerire a Europei ÅŸi a lumii. Sursa exactă a „planului“ nu a fost dezvăluită, autorul evocând doar „afirmaÅ£ii sigure“ privind planuri ale lui Petru cel Mare, păstrate în arhivele imperiale ruse ÅŸi urmate – notează autorul – „cu o consecvenţă aproape religioasă“. În sprijinul existenÅ£ei unui asemenea „plan“ a fost amintit doar un fost consul britanic în Rusia – Sir William Eton –, care afirma că planul aparÅ£ine nu Ecaterinei a II-a, ci lui Petru I. Poate tocmai pentru faptul că nu dispunea de un text original, „planul“ a fost plasat într-o amplă notă de subsol, textul respectiv constituind principala sursă de inspiraÅ£ie pentru cele patru variante ale „testamentului“ care vor fi publicate, ulterior, timp de două secole.
 
Din partener, factor malefic
Dezvăluirea planului a avut ecoul scontat. La momentul respectiv, multe puncte din el fuseseră înfăptuite de Imperiul Rus: extinderea ieÅŸirii la Marea Baltică ÅŸi Marea Neagră, împărÅ£irea Poloniei, alianÅ£ele dinastice cu statele germane (trei nepoÅ£i ÅŸi strănepoÅ£i ai lui Petru cel Mare, care urcaseră pe tronul Rusiei în ultimele decenii, avuseseră soÅ£ii de origine germană, Pavel I având chiar două), alianÅ£ele cu Austria împotriva Imperiului Otoman etc.
Cel mai apocaliptic suna punctul 14: „hoardele migratoare asiatice, feroce ÅŸi avide de pradă“, vor invada – cu flotele din Marea Neagră ÅŸi Marea Baltică – Italia, Spania ÅŸi FranÅ£a, „vor lichida o parte din populaÅ£ie, o altă parte o vor lua în sclavie pentru a repopula locurile deÅŸerte din Siberia, iar pe restul o va aduce în starea de a nu putea scutura jugul“ (acest text nu va mai apărea în niciuna dintre variantele testamentului în următoarele două secole!).
Asupra „pericolului rus“ nu era nevoie să se insiste prea mult în FranÅ£a, unde încă la 1762, în al său Contract social, Rousseau atrăgea atenÅ£ia asupra voinÅ£ei Rusiei de a subjuga Europa. La fel ÅŸi în alte capitale occidentale, unde, după victoria asupra suedezilor (Poltava, 1709), Rusia devenise un partener căutat pentru ca, treptat, să fie transformat într-un factor malefic, dornic să se amestece cu orice preÅ£, prin viclenie sau forţă, în afacerile europene. Åži astfel se naÅŸte ÅŸi proclamaÅ£ia napoleoniană, din 22 iunie 1812, înainte de declanÅŸarea campaniei din Rusia: „pacea pe care o vom încheia cu Rusia va pune capăt influenÅ£ei funeste pe care aceasta a exercitat-o timp de 50 de ani asupra afacerilor europene“.
După Congresul de la Viena, „Planul“ a fost evocat, cu un impact uriaÅŸ în rândul opiniei publice britanice, de generalul britanic Wilson, într-un amplu studiu intitulat A Sketch of the Military and Political Power of Russia (Schiţă a puterii militare ÅŸi politice a Rusiei).
Termenul de „testament“ este consfinÅ£it în 1824, într-un amplu studiu anonim, apărut la Leipzig, în care sunt tipărite„testamentele“ lui Napoleon ÅŸi Petru cel Mare, ultimul fiind preluat din lucrarea lui Lesur. Studiul avea drept scop avertizarea asupra pericolului pentru statele germane pe care îl reprezentau cele două mari state vecine – FranÅ£a ÅŸi Rusia.
 
Marx ÅŸi Engels fac apel la el
Istoria îÅŸi urmează cursul, alianÅ£ele europene se schimbă, prietenii devin duÅŸmani ÅŸi invers. Deceniile patru ÅŸi cinci din secolul al XIX-lea aduc în prim-plan problema poloneză, panslavismul, disputele religioase privind pelerinajul la Locurile Sfinte, valul de revoluÅ£ii din 1848-1849, iminenÅ£a unei noi conflagraÅ£ii între marile puteri, care va culmina cu războiul Crimeii (1853-1856). „Testamentul“ lui Petru revine în atenÅ£ia opiniei publice. Lipsea, însă, legenda! AÅŸa că, în 1836, un publicist ÅŸi obscur dramaturg francez, Frédéric Gaillardet, publică aÅŸa-zisele Memorii ale Cavalerului d’Éon, în care este Å£esută ÅŸi legenda furtului „testamentului“ lui Petru cel Mare.
Textul „planului-testament“ este copiat – cu unele adăugiri ÅŸi eliminări – tot din lucrarea lui Lesur ÅŸi agrementat cu un preambul menit să confere documentului nota unui testament autentic. Memoriile, cu o bogată anecdotică, au un ecou mult mai larg decât lucrarea lui Lesur, având în vedere ÅŸi spectaculoasa biografie romanÅ£ată a lui d’Éon, deÅŸi însuÅŸi autorul recunoÅŸtea peste vreo trei decenii că imaginaÅ£ia sa jucase un rol determinant în redactarea ÅŸi publicarea memoriilor.
Adam Mickiewicz, în al său monumental curs de literatură slavă (1849), evocă „testamentul“, însă cu un o notă sceptică: „chiar dacă nu totul este adevărat, oare acest document nu este confirmat de întregul mers al istoriei?“. În mod similar, în contextul înăbuÅŸirii revoltelor poloneze din anii ’40 ÅŸi al intrării trupelor ruse în Ungaria, în 1849, testamentul este readus în atenÅ£ie de revoluÅ£ionarul polonez Leonard Chodźko ÅŸi de groful ungur Ladislas Teleki, în două lucrări publicate la Paris.
CâÅ£iva ani mai târziu, într-o serie de articole publicate în New York Daily Tribune, în perioada războiului Crimeii, atât de glorificaÅ£ii de istoriografia ÅŸi ideologia sovietică Marx ÅŸi Engels scriau: „postulatele privind totala incapacitate de a menÅ£ine Turcia în starea sa actuală servesc doar pentru a pregăti publicul britanic ÅŸi lumea pentru momentul în care elementul cel mai important din testamentul lui Petru cel Mare – cucerirea Bosforului – va deveni un fapt împlinit“ […] tehnicile tradiÅ£ionale, cu ajutorul cărora Rusia îÅŸi urmăreÅŸte scopurile nu merită admiraÅ£ia politicienilor europeni […] uniformitatea ÅŸi stereotipia acestei politici atestă barbaria internă a Rusiei“.
 
Memorandumul generalului polonez
În aceeaÅŸi perioadă, la Paris, textul testamentului era afiÅŸat pe pereÅ£ii clădirilor, iar în Anglia era prezentat ca o dovadă incontestabilă a visului Rusiei de a cuceri India („a se apropia cât mai mult de Constantinopol ÅŸi de India, că acel ce va stăpâni acolo va fi adevăratul stăpânitor al lumii“). Anglia – putere maritimă ÅŸi liberală, contra Rusiei – imperiu continental ÅŸi despotic!
Panslavismul ÅŸi disputa dintre ortodoxism ÅŸi catolicism stimulează susÅ£inătorii existenÅ£ei testamentului. În ajunul războiului ruso-turc de la 1877, abatele Gaume public o amplă analiză critică a testamentului, „pentru a-i vindeca pe somnolenÅ£i ÅŸi a-i trezi pe cei adormiÅ£i“: „Rusia doreÅŸte din instinct acest război… orice conflict care o apropie de Constantinopol ÅŸi care, într-o bună zi, îi va oferi Asia constituie gândirea fundamentală ÅŸi invariabilă a politicii sale… Rusia nu aspiră decât la dominaÅ£ia universală a globului… Petru I a trasat succesorilor săi calea care să-i conducă la această dominaÅ£ie“.
Istoria testamentului este readusă în atenÅ£ie în 1879: în arhivele berlineze este descoperit un memorandum al generalului polonez Mihail Sokolnicki (care fusese închis doi ani în Rusia ÅŸi apoi îÅŸi găsise refugiul, ca mulÅ£i alÅ£i patrioÅ£i polonezi, în FranÅ£a, în speranÅ£a unei intervenÅ£ii a acesteia pentru salvarea Poloniei), întocmit în 1797, sub denumirea de „rezumat al planului de extindere a Rusiei ÅŸi de aservire a Europei, trasat de Petru I“.
Analizând textul memorandumului, istoricul german H. Breslau a ajuns la concluzia că tocmai acest document a constituit sursa documentului publicat de Lesur (care fusese coleg cu generalul polonez în Ministerul de Externe francez). O altă copie a memorandumului a fost descoperită, în 1912, în arhivele Ministerului francez de Externe, în care generalul polonez susÅ£inea că, în timpul revoltei de la VarÅŸovia din anul 1794, condusă de A. KoÅ›ciuszko, împotriva Imperiului Rus ÅŸi a Regatului Prusiei, ar fi descoperit un plan al lui Petru cel Mare vizând cucerirea Europei, dar nu a avut timp să îl copieze, întipărindu-ÅŸi în memorie principalele lui puncte.
 
Evocat, cu diverse prilejuri
În căutarea genezei testamentului, unii cercetători cu o imaginaÅ£ie bogată au ajuns până în Basarabia! În 1932, un istoric emigrant ucrainean susÅ£inea că, la 1710, regele Carol al XII-lea al Suediei, aflat la Tighina (Bender), a primit, contra sumei de 10.000 de taleri, de la un diplomat ungur, M.Yalaba, expulzat de ruÅŸi sub acuzaÅ£ia de spionaj, un document ultrasecret, „furat“ din arhivele imperiale ruseÅŸti, care cuprindea planurile lui Petru I de cucerire a Europei. Documentul ar fi fost prelucrat de Filip Orlik (Magazin istoric, nr. 3/2011), grefier al hatmanului Mazepa, care trecuse de partea suedezilor. Carol fiind înfrânt, Orlik a fugit în Europa, unde fiul său Grigorii a intrat în slujba regelui francez Ludovic al XV-lea. Copii ale memoriilor lui Orlik ar fi ajuns ÅŸi într-o bibliotecă din VarÅŸovia, unde au fost studiate ÅŸi de generalul Sokolnicki, amintit mai sus. Însă ÅŸi originalul documentului înmânat regelui suedez s-a pierdut!
În funcÅ£ie de interesele cancelariilor puterilor europene, testamentul a fost, periodic, evocat, de fiecare dată când aveau loc dispute politice sau conflicte armate în care era implicată ÅŸi Rusia. În timpul Primului Război Mondial, documentul a fost folosit de propaganda germană în Persia, profeÅ£ind dispariÅ£ia Islamului sub loviturile Rusiei. Tot în Germania, apare în primăvara anului 1939 un amplu studiu Invaziile ruse în Europa în epoca lui Petru cel Mare –, care evoca ÅŸi faimosul testament. Însă, după numai câteva luni, Germania ÅŸi Rusia vor semna odioasele protocoale secrete privind împărÅ£irea Europei ÅŸi care, la rândul lor, vor fi ulterior invocate de susÅ£inătorii mitului existenÅ£ei testamentului.
Peste doi ani, ca ÅŸi Napoleon în 1811, Germania nazistă va publica textul integral al testamentului, cu puÅ£in timp înainte de invadarea U.R.S.S.
Periodic, în anii Războiului Rece, testamentul a fost adus în atenÅ£ia opiniei publice, inclusiv în S.U.A., în perioada mccarthismului. Åži continuă, până azi, să fie evocat, cu diverse prilejuri, deÅŸi covârÅŸitoarea majoritate a specialiÅŸtilor converge spre ideea că este un text apocrif.
Până în prezent istoricii ruÅŸi au contestat categoric existenÅ£a unui „testament politic“ al lui Petru cel Mare. Tot aÅŸa cum nu a fost găsit în arhivele franceze nici originalul transcriptului făcut la Petersburg de „frumoasa“ Lia de Beaumont. Saga însă continuă. Cei care cred în existenÅ£a testamentului amintesc în sprijinul lor ÅŸi faptul că, în prima zi a instalării sale la Kremlin (2000), preÅŸedintele Putin ÅŸi-a pus pe biroul de lucru un bust al lui Petru cel Mare.
 
 

COMENTARII

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.