MESAJUL ASCUNS DIN PANOUL TINUTUL SECUIESC
Articol scris de Nagy Attila din Tinutul Secuiesc
Pare ceva normal când o minoritate cere drepturi, autonomie. Se spune că asa se face si în lumea occidentală. Dar problema este că nu se reflectă suficient de bine asupra motivatiilor pentru care sunt cerute anumite drepturi. De pildă, o scoală maghiară separată. Am senzatia că în cerintele de tipul ăsta, parcă există o frică din partea maghiarimii, de a convietui alături de români. Ca si alaturi de germani. De ce această frică?! Din cauza identitătii slăbite ne e frică să nu ne pierdem cumva identitatea, prin contactul cu românii? Dar nu cumva chiar „duhul national românesc”, încă viu, poate fi o sursă de revigorare a spiritului maghiar, fără a se pierde prin aceasta, identitatea maghiară?!
Nu reflectăm când le impunem românilor anumite vointe ale secuimii. Mă gândesc la panoul cu inscriptia „Tinutul Secuiesc”, montat la intrarea comunei Chichis, din judetul Covasna, la granita cu judetul Brasov. Nu a reflectat nici un secui asupra amplasării inscriptiei respective – posibil neintentionată, inconstientă – dar care tocmai din cauza asta necesită o reflectie, o constientizare a faptului că panoul a creat o impresie, si anume, că prin autonomie se vrea existenta unui stat national, exclusiv, al secuilor. Tabla respectivă reprezenta numai etnicii secui; pe panou era desenată o poartă secuiască si o pereche de secui – panoul era exclusivist, în favoarea natiunii secuiesti. Dar nu cumva, cu asta îi acuzăm pe români ca statul lor este exclusivist, în defavoarea maghiarimii secuiesti?!
Vointa minoritară este foarte păguboasă, dacă e oarbă; are un efect bumerang. Mi-e teamă că panoul respectiv, într-un fel, reprezintă ceea ce ascunde, de fapt, dorinta de autonomie: si anume, un „mic stat nationalist”, intolerant. Acesta este mesajul ascuns al panoului. Trebuie să reflectăm, noi, secuii, când vorbim de drepturi, pentru a vedea dacă nu cumva, intentionat sau nu, nu se ascund pe undeva niste gesturi intolerante la adresa românilor, în timp ce noi cerem întelegere si tolerantă. Trebuie să reflectăm, de partea minoritară maghiară, de partea secuilor, dacă nu cumva am ajuns, în psihicul maghiar, din cauza lipsei de reflectie asupra problemelor noastre, într-un joc psihologic, fără iesire, în care minoritatea are un rol de victimă. Dacă în spatele cererilor noastre pentru drepturi si autonomie se află un astfel de rol, nu rezolvăm nimic.
Omul bolnav, care se consideră o victimă a vietii, chiar dacă faci totul ca să-l ajuti, se va considera tot o victimă; prin urmare, noi rămânem tot în rolul victimei – un rol care nimiceste energiile vitale, creatoare, care sunt mai importante decât drepturile. La problema asta nu reflectăm; tinem cont numai de cerintele noastre rigide, pentru drepturi.Când ne vom trezi si vom realiza adevărata noastră problemă, ca minoritate – că suntem prinsi în capcana unui joc psihologic, în care ne considerăm niste victime? Este necesar să aibă loc o reflectie, în adâncimea sufletului nostru national, asupra problemelor noastre nationale, care zac ascunse de multe sute de ani în subconstientul maghiar – probleme cu care nu ne-am confruntat niciodată. Aceasta este adevărata noastră problemă; nu drepturile, nu autonomia.
Când ne vom trezi la realitate si ne vom da seama că natiunea este, înainte de toate, spirit, duh si abia apoi, formă exterioară – care primeste viata din spirit, din duh? Fiecare rezolvare din adâncul sufletului trebuie să înceapă prin unirea mintii cu inima – iar sursa de inspiratie poate fi însusi isihasmul ortodox românesc…
