DOMNITA BALASA: VIATA CA UN LUNG BLESTEM !
ViaÅ£a ei a fost mereu o rană deschisă ÅŸi destinul, un lung blestem. A trăit mari dureri ÅŸi a trecut prin umilinÅ£e greu de închipuit, pentru ca într-un târziu, descoperind iertarea ÅŸi mila creÅŸtină, să dăruiască oamenilor un spital, o ÅŸcoală ÅŸi cea mai frumoasă biserică din BucureÅŸti: DomniÅ£a BălaÅŸa.
Fiică a domnitorului cel Sfânt, Constantin Brâncoveanu, DomniÅ£a BălaÅŸa stă ascunsă în spatele unui brâu înalt de blocuri cernite. Stă ÅŸi îÅŸi spune povestea mistuitoarelor ei tristeÅ£i – tăcută ÅŸi împietrită de durere. Dârză ca toÅ£i cei din neamul Brâncovenilor, BălaÅŸa continuă să ne privească de la înălÅ£imea soclului ridicat de Karl Storck, singurul pământean în stare să-i surprindă resemnarea princiară a ochilor ei adânci ÅŸi nostalgici, de om născut parcă anume să sufere toată viaÅ£a.
Om demn ÅŸi integru. Om al mântuirii, ce va fi biruit într-un târziu ÅŸi teama, ÅŸi slăbiciunea de a nu avea dreptul să fie slab niciodată. Rar întâlneÅŸti o poveste mai amară ÅŸi mai plină de ciudăţenii ca cea a BălaÅŸei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început – poate căsătoria impusă de părinÅ£i, când nu avea nici 15 ani; poate insistenÅ£a familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere ÅŸi bani mulÅ£i la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir.
Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopÅ£i la rând; nici că la nunta BălaÅŸei a fost adus un cocoÅŸ fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă ÅŸi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ÅŸtie că asta însemna ghinion ÅŸi piază rea asupra familiei ÅŸi a celor prezenÅ£i.
Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanÅ£uri, pe drumul spre Stambul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la BucureÅŸti, intra în Palatul Domnesc, cu eÅŸarfa neagră a morÅ£ii în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu ÅŸi a familiei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putinţă.
AÅŸa cum stă ascunsă între blocurile de pe cheiul DâmboviÅ£ei, biserica DomniÅ£a BălaÅŸa e frumoasă ÅŸi plină de nostalgii, ca o zi minunată de toamnă. O zi păstoasă ÅŸi bine pârguită. O zi de echilibru plenar, cu un soare galben ca mierea, ce se strecoară prin filtrul superbelor vitralii neoclasice, plasate chiar în punctul în care lumina răsare ÅŸi apune zi de zi.
Nimic nu transpare din drama DomniÅ£ei, care se afla la Stambul, fără să ÅŸtie că tatăl ÅŸi fraÅ£ii ei erau la doar câteva străzi distanţă, torturaÅ£i ÅŸi uciÅŸi unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei ÅŸi a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare ÅŸi fără de sfârÅŸit. A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanÅ£uri la picioare, în CeauÅŸ Emini, temniÅ£a femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni ÅŸi juvaere găsite asupra ei.
Nu e greu de imaginat durerea DomniÅ£ei; uluiala ÅŸi neputinÅ£a de a înÅ£elege coÅŸmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeaÅŸi celulă ÅŸi mama ei, Doamna Marica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, aÅŸa cum va afla întreaga oroare a decapitării fraÅ£ilor ÅŸi a iubitului ei tată. Până să treacă prin iatacurile Seraiului ÅŸi apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, DomniÅ£a va mai trăi o ultimă umilinţă – aceea de a vedea pe fereastra temniÅ£ei, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli ÅŸi râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambulului. Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la BucureÅŸti, dar fără ca liniÅŸtea să mai coboare vreodată asupra ei. Răul fusese deja făcut.
DomniÅ£a BălaÅŸa pierduse tot ce putea fi mai de preÅ£ pentru ea: iubirea, inocenÅ£a, duioÅŸia ÅŸi, mai ales, încrederea în oameni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită – nici renumele familiei, nici faptul că mama ei va reuÅŸi cu mult zbucium să îngroape în pridvorul bisericii "Sf Gheorghe cel Nou", din BucureÅŸti, osemintele martirului domnitor.
DomniÅ£a îÅŸi va căuta alinarea în singurătatea ÅŸi în liniÅŸtea paradisiacă a livezii din prundul DâmboviÅ£iei – un loc de grădină, cu flori ÅŸi stupi forfotind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital ÅŸi un azil de bătrâni – toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre.
Blestem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidurile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica DomniÅ£ei, iar de nu va asculta aceasta ÅŸi va miÅŸca din locul ei măcar o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grabnic ÅŸi nemilos, într-o zi de mare sărbătoare"! Ceea ce a inceput a se întâmpla în 25 decembrie 1989, cu cei din familia CeauÅŸescu…