Nemaipomenita istorie a ungurilor! Să demitizăm puţin istoria Ungariei.
Istoria Ungariei nu se poate scrie cu adevarat fara mentionarea faptelor si evenimentelor din istoria Romaniei. Foarte mulÅ£i vecini si nu numai, incearca sa "demitizeze" masiv istoria românilor, în timp ce ei isi promovează intens "originile mitologice". Să începem cu istoria Ungariei ÅŸi cu regii de la Budapesta.
Primul rege al Ungariei a fost Åžtefan.
Cât de ungur a fost Stefan cel Sfint si cat de catolică a fost coroana lui ÅŸi dacă coroana a venit de la Papa de la Roma ,este o poveste separată (pe coroană scrie clar în greceÅŸte că este un cadou de la un împărat bizantin, dar dacă ungurii o vor să fie de la Roma, asta este mitologia / cultura lor, ei să fie sănătoÅŸi). De la regele Åžtefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care ÅŸi-a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima ÅŸi singura dinastie partial maghiară!.
După moartea ultimului arpadian, Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici unguri. Carol Robert de Anjou s-a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s-a născut la Nurenberg, Iancu de Hunedoara era român (a fost doar regent al Ungariei) urmat de Matei Corvincel mai mare rege al ungurilor dupa Stefan cel sfant! Sant mari îndoieli că vreunul dintre aceÅŸtia vorbea limba maghiară sau s-ar fi simtit onorati sa fie considerati unguri.
Afirmatia apartine istoricului Paul Lendvai, care a scris cea mai documentata carte a istoriei lor, intitulata chiar asa: UNGURII ! După infrangerea de la Mohacs din1526 regatul Ungariei a încetat practic să existe: capitala sa Buda a devenit paÅŸalâc turcesc pentru aproape 300 de ani!. PretenÅ£iile la coroana Sfântului Åžtefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a ÅŸi reuÅŸit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg. Regatul medieval al Ungariei a avut regi unguri vreme de nici 300 de ani, următoarele două secole pe tronul de la Buda s-au suit nobili de alte naÅ£ionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaÅ£ie austriacă. Cam asta este istoria Ungariei ÅŸi a regilor ei. Probabil ca istoria lor proprie, adevarata / demitizata nu-i prea incanta.
A fi maghiar, este o adevarata nevroza nationala, asa i-a caracterizat un mare istoric german! Potrivit gestelor, adversarul lui "Gerula cel Tânăr", Åžtefan "cel Sfânt" se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Tociabă). Acesta era nepotul lui Arpad – ÅŸi avea un fizic singular printre maghiarii finici ÅŸi turcici care-i însoÅ£eau, fizic moÅŸtenit de la mama sa, fiica lui "Menumorut" – ducele Bihorului (între Tisa ÅŸi CarpaÅ£ii Occidentali): "ochii frumoÅŸi ÅŸi mari ,părul negru ÅŸi moale" căzând în "plete de leu".
Era aÅŸadar fiul fiicei lui "Menumorut" ÅŸi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creÅŸtină a lui "DUCA" din Å¢ara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – "muncă" – "Muncaci").
Toxun fusese căsătorit de mama sa romanca o "femeie din Å¢ara Cumanilor (nume dat în epocă teritoriilor româneÅŸti din Transilvania intracarpatică ÅŸi de la est ÅŸi sud de CarpaÅ£i). Era, mai mult ca sigur, ÅŸi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce ÅŸi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul său, avea să-ÅŸi boteze copiii "Vasile" ÅŸi "Vladislav". Toxun a lăsat moÅŸtenire "ducatul Ungariei, primului născut" – "Geysa".
Tot preferinÅ£ele mamei i-au adus probabil noului "duce" ca soÅ£ie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui "Geula cel Tânăr", "Sarolt" în ungureÅŸte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele "Geula" (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica ÅŸi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, GiuliÅ£a, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că "Saroldu" – "Saroltha" ÅŸi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin "Oltul alb" sau "pământul udat de apa Oltului" ("sar" – "noroi", pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt "Tara Oltului".
Cum "Geisa" nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peÅ£it-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Å¢ara Oltului avea să-ÅŸi stabilească reÅŸedinÅ£a la Bălgrad – Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia.
O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! TradiÅ£ia ne informează în plus scrierea cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică ÅŸi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia.
De asemenea, ÅŸi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul ÅŸi în limba sa, "Waic" – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu, în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenÅ£ei etnice ("Vaik Olachis").
Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani, bulgari, turcici, slavi, romanici ÅŸi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) ÅŸi "Bela" (derivat din germanicul Adalbertus).
Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Åžtefan. De unde cele două braÅ£e ale crucii sfântului Åžtefan, simbolizând cele două botezuri. BraÅ£e care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniÅŸtii unguri sunt în cuprinsul Ungariei ÅŸi oblice când se află în stăpânirea băştinaÅŸilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaÅ£i, bosniaci, sârbi). Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraÅ£ie, pentru Deodatus – cel care "împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga" l-a rebotezat "Åžtefan"- i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal .
Il va numi pe acesta, în româneÅŸte, ca pe un părinte spiritual al său – "TATÄ‚" (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA ÅŸi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. "Tátabanya").
Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATÄ‚, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că "Szent Istvan" avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie ÅŸi la curte. PretenÅ£iile regelui Voicu-Åžtefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aÅŸadar decât din calitatea sa de român ÅŸi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneÅŸti. Venind însă în fruntea unei oÅŸtiri străine, Voicu-Åžtefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduÅŸi de fratele ori nepotul româncei "Sarlot" – românul Iuliu ("Geula") cel Tânăr, urmaÅŸul legitim al unificatorului Transilvaniei, "Geula" (Iuliu) cel Bătrân. (Vezi:Anonymus, p. 96, 121, 123 ÅŸi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, BucureÅŸti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).
AÅŸadar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii FranÅ£ei regilor britanici, în "Războiul celor o sută de ani", miÅŸcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe MureÅŸ ÅŸi a principalelor bogăţii ale solului ÅŸi subsolului transilvan.
PretenÅ£iile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TÄ‚RII româneÅŸti intracarpatice.
Agresiune motivată prin revendicarea de către aceÅŸtia a moÅŸtenirii lor româneÅŸti ÅŸi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Stefan, pe care o câÅŸtigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d'Anjou (1308-1342), care nu putea înÅ£elege relaÅ£iile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaÅ£ii între dinastii, raportaÅ£i ierarhiei dominate de împăratul romano-german ÅŸi papă. (vezi: Un român pe tronul Ungariei "Åžtefan cel Sfânt" (997-1038)
