Cum era sa dauneze presa razboiului din Troia

Consumatorii de stiri de la ora 5 au flat de mult ca nicio veste de genul asta nu e destul de proasta daca nu se asezoneaza cu o intrebare idioata din partea jurnalistului. De cate mii de ori nu ati auzit fatuci cu microfoane in mana alergand dupa cate un violator flancat de mascati si intreband, cu sufletul la gura,

„si cum a fost?”„da ea ce-a zis?” sau „cum te simti acum?”.

Ultimul trend in materie de interogatii in usa masinii de conducere la bulau este sa intrebi pedant faptuitorul „de ce-ai ales sa faci asta?”.

Fatucile si flacaii reporteri nici n-au vreo mare vina. Asa zice manualul de jurnalism, scris in parte de telectuali care n-au fost niciodata pe teren si care cred ca iscodind faptasii cu ocazia diverselor descinderi poti afla adevaruri fundamentale despre incident. Asa vor sefii lor din redactii, care spera sa pigmenteze materialul cu un raspuns inteligent din partea interlopului sau a comitatorului de fapte antisociale. Chiar daca 90% dintre intrebari raman suspendate in aer, pentru ca nici macar arestatul nu vrea sa raspunda la tampenii infantile, practicantii gazetariei video isi fac treaba pana la capat, incercand sa capteze macar doua vorbe in replica.

Asa a incercat si un jurnalist central la cel mai recent caz de incendiere comis in Capitala de un baiat gelos pe fostul prieten al pitipoancei lui. In timp ce politistii il umflau pe piroman si defilau cu el pe langa resturile calcinate ale masinii, un purtator de microfon i-a aruncat gafaind o intrebare-acuzatie: „Si a meritat, pentru o fata?”.

Vreau sa protestez feminist impotriva acestei jigniri discriminatoare. Adica, daca era pentru vreun baiat, ar fi meritat? Dar gogomania e mult mai mare de-atat. Intrebatorul ignora ca, in alte vremuri, unii au pornit razboi si au incendiat ditamai cetatea pentru o femeie pe nume Elena.

Iti dai seama ca, daca era televiziune pe vremea aia, razboiul din Troia n-ar mai fi avut loc?

 

Vifor Rotar