RANDURILE CUIVA CARE N-A AVUT DREPTATE
N-am stiut de acest articol, nici despre Noica prea multe, desi eram student-ziarist pe atunci…
Dincolo de raspunderea faptei exista raspunderea ideii. Sunt unul din intectualii care, inainte de 1944, au sustinut in scris unele idei care s-au dovedit gresite. Intr-un fel sau altul, a trebuit deci, la fel ca si ceilalti, sa raspund pentru ele. Dar nici o pedeapsa nu e mai aspra, pentru un intelectual, decat tocmai faptul de a vedea ca nu a avut dreptate. Caci daca, pe masura ce trec anii, lumea fata de care ai gresit devine tot mai ingaduitoare, in aceeasi masura adevarul pe care l-ai lezat devine mai necrutator.
Nu deci despre pareri de dinainte de 1944 voi vorbi, pareri asupra carora societatea si istoria au inchis dosarul, in timp ce dosarul ramane deschis in judecata proprie. Voi vorbi despre unele lucruri de dupa 1944. In chip necesar, aceiasi oameni care vazusera stramb procesul istoric mai inainte erau sortiti sa nu aiba dreptate nici mai tarziu: unii pentru ca nu renuntau nici acum la ideile lor vechi, altii – ca autor al acestor randuri – pentru ca socoteau „nedemn” sa-si insuseasca idei noi, in clipa tocmai cand acestea erau biruitoare. Din asezarea aceasta a trebuit sa cream justificari pentru ostilitatea, sau in cel mai bun caz pentru rezerva fata de regimul de democratie populara instaurat in tara noastra. Era, in definitiv, rezerva fata de un simplu regim – ne spuneam. Nu cumva a fost o greseala fata de tara noastra insasi?
As cere, oricui se osteneste sa citeasca randurile acestea, sa-si rememoreze – in cazul ca a avut candva aceeasi rezerva fata de regim – justificarile pe care le-a invocat, catre altii sau in sinea lui. Ar putea vedea atunci, odata cu autorul acestor randuri, ce intristator de sarace si cat de absurde sunt uneori rezervele sau ostilitatile noastre.
Era limpede, la sfarsitul ultimului razboi, ca nu aveai ce opune ideii socialiste. Nu puteai opune ideologia claselor conducatoare de pana atunci (impotriva careia te ridicasesi, daca erai intelectual cat de cat liber de prejudecati). Nu puteai opune Biserica, de mult apusa in rolul ei istoric, sau absolutismul national, zdrobit tocmai in razboiul ce se sfarsea. Ar fi putut opune, cel mult, ideea taraneasca – din perspectiva de aci – in cazul ca erai atat de orb sa nu intelegi ca taranescul de la noi, ca si cel de aiurea, este sortit disparitiei, prin simpla orasenizare a satului. Daca insa nu aveai ce opune socialismului, iti ramanea sa-i denunti riscurile, reale sau mai degraba inventate, si e ceea ce am facut unii dintre noi.
Intai am crezut, si am sfarsit prin a ne convinge singuri, ca socialismul ar putea desnationaliza neamul romanesc pur si simplu. E absurd astazi si grotesc, chiar de conceput lucrul acesta, dar asa ceva intrase in capul si limbajul unora: „desfiintarea neamului ca neam”. Cum exact avea sa se petreaca acesta desfiintare nu se stia: poate prin deportari masive, poate prin anexiune, poate prin federalizare fortata cu tari vecine – in orice caz neamul, in inchipuirea unora dintre noi, urma sa fie desfiintat. Astazi te intrebi exact contrariul: nu cumva felul cel mai bun sau chiar singurul fel in care se putea pastra si afirma neamul nostru era tocmai cel pe care-l adoptase?
Daca socialismul nu avea sa desnationalizeze lumea romaneasca – ne spuneam -, avea in orice caz sa „egalizeze pe toti in mizerie” si, mai ales, sa egalizeze inteligentele in submediocritate. Mi se pare chiar ca unii alesesera drept prototip tractoristul (cel de altadata, bineinteles) si spuneau cu ingrijorare ca nivelul mediu va trebui sa fie cel al tractoristului. Dar daca e ceva izbitor in Romania de azi, odata cu uzinele, hidrocentralele si orasele nou ivite, este felul de a vorbi al oamenilor. Cine n-a mai venit de 20 de ani in tara noastra ar intelege tot ce s-a intamplat in acest rastimp chiar daca n-ar face decat sa asculte o convorbire intre doi oameni ce traiesc in varf de munte.
In sfarsit, daca socialismul nu desfiinta neamul si nu ataca inteligenta romaneasca, in schimb credeam cu siguranta ca avea sa suprime libertatile din lumea noastra. Era ultima obiectie pe care o puteam aduce si, odata cu aceasta, ultima justificare de a sta in rezerva sau de a manifesta ostilitate fata de regim. In ochii unora obiectiunea aceasta ar pastra un sens. Au dreptate?
De vreme ce invocam libertatea fiecare pare liber sa creada ce vrea. Autorul acestor randuri a facut uz larg de o asemenea libertate de a crede ce vrea: pe deasupra a suferit si o privatiune de libertate, ceea ce i-a dat prilejul sa reflecteze indelung asupra temei libertatii. Rezultatul este: el nu mai stie bine daca libertatile invocate de el sau de altii sunt intr-adevar libertati. Un poet roman de azi scria o carte intitulata „Libertatea de a trage cu pusca”. Este si aceasta o libertate, pentru unii. Se atribuie Rozei Luxemburg, luptatoarea comunista, vorba cum ca „libertatea inseamna un singur lucru: libertatea pentru adversar”. Ma tem ca atribuirea nu e exacta. Pentru unii dintre noi, asa-numitii „exilati interni”, multa vreme ideea de libertate se concentra in libertatea de a pleca unde-ti place si de a fugi de ceea ce nu-ti place, in speta libertatea de exil. Dar e ca si cum ai spune ca omul trebuie sa aiba libertatea de a se sinucide. In afara de Schopenhauer, nu stiu despre multi altii care s-o spuna. Pentru autorul acestor randuri, in sfarsit, libertatea s-a redus la „libertatea de a tipari”. Dar merita sa ceri ca istoria sa-si schimbe sensul pentru ca productia ta de autor sa vada lumina tiparului?
Acestea sunt cele trei obiectii pe care le-am avut impotriva starilor de lucruri de aici. Intre timp vad ca in tara aceasta s-a facut treaba; ca totul a luat sau sta sa ia un chip nou. Imi vine in minte atunci ca exista o alta libertate, de a face. Cativa ne-am lipsit de ea in numele unor prejudecati sau al unor false judecati!
Dar nu poti face treaba in casa altuia. (Exilatii stiu cate ceva in aceasta privinta). Si iarasi, nu poti face treaba de unul singur. In sfarsit, si mai ales, nu poti face treaba cu ai tai dar fara adevarul care ii insufleteste. Adevarul lumii noastre poarta numele de socialism. Ii cunosc chipul din carti. Ii stiu versiunile istorice si ii vad acum fata lui romaneasca. Intocmai altora, cer dreptul de a-mi cuceri prin el libertatea, singura libertate de care mai stiu, aceea de a fi rodnic.
Daca insa cineva ar spune: te-ai inselat inainte de 1944, te-ai inselat dupa 1944, vezi sa nu te inseli si in 1965 – as raspunde: recunosc ca nu sunt, decamdata, dintre cei care au titluri sa vorbeasca. Dar am scris cele de mai sus pentru ca sa indemn si pe altii sa-si recunoasca greselile si sa se alature, prin munca, intereselor Romaniei noi.” (Constantin Noica, 20 aprilie 1965, revista „Glasul Patriei”, nr. 339).
De precizat, zice azi site-ul Cotidianul, ca „Glasul Patriei” era un organ al Partidului Comunist Roman, creat special pentru defaimarea exilului romanesc. De buna seama ca alaturi de responsabilii ideologici, de difuzarea si promovarea revistei peste hotare se ocupa in mod special Securitatea! Avea C. Noica o legatura cu aceasta? Deocamdata nu putem aduce o clarificare documentata!
D.D. Rujan
