Gandirea populara

Mircea Eliade, in studiul sau „La Nostalgie des origines” ajunge la concluzia ca omul nu poate trai in haos, el reprezentand rezultatul unui proces dialectic ce poate fi denumit manifestatia sacrului. Reveland fiinta, semnificatia si adevarul, intr-o lume haotica, necunoscuta, inspaimantatoare, experienta sacrului este cea care deschide drumul spre o gandire sistematica. Eliade subliniaza ca „se poate vorbi despre o religie cosmica” ce se manifesta mai ales in patura taraneasca din tarile din sud-estul Europei. Articolul de fata preia intr-o maniera comparativa texte culese de Stefania Cristescu-Golopentia inainte de 1940 si, respectiv, Ernest Bernea, anterior anului 1944, din zona etnografica a satului Dragus.
In domeniul etnologiei problema cauzalitatii nu a fost tratata in mod special. Dupa Daniel Essertier la inceputurile societatii cauzele nu erau fenomene observate si stabilite obiectiv. Omul avea reactii directe, elementare si imaginare. Nu-l interesa adevarul, ci doar certitudinea interioara, stabilitatea. De aceea el isi construia edificii proprii cat mai rezistente si complete, ceea ce a dat nastere unui sistem de credinte care a stat mai tarziu la baza magiei si religiei. Sistemele de credinte prin imaginatie si limbaj au ordonat fondul emotional al omului. Dezvoltarea formelor de gandire a eliberat omul de empiric prin abstractie si generalizare. Din punct de vedere psihologic, credintele au avut acelasi efect intarind omul in fata invizibilului si eliberandu-l de frica de necunoscut.
Legaturile dintre fenomene puteau fi eronate, dar odata ordinea stabilita, indruma actiunea umana catre progres. Aceste legaturi nu erau rezultatul unui efort de cunoastere, ci reprezentau baza nevoii de supravietuire. Satul romanesc traditional este o poarta spre stari de lucru organice, firesti, logice si functional-necesare.
Mitologia si stiinta populara, credintele alcatuiesc o lume misterioasa, reala populata de o mare bogatie de reprezentari si intretinuta de un intreg sistem de acte de o mare eficienta. In ordinea spirituala a lucrurilor, omul nu observa fenomenele pentru a li se supune, ci produce si experimenteaza printr-un sistem intreg de raporturi dinainte stabilite si pe care le poate manui dupa voie. In aceasta categorie de fapte exista un determinism ca produs al unor raporturi bine ordonate. In realitate insa interactiunile sunt mult mai libere iar cauza eficienta se produce mult mai degajat decat aceea din natura fizica. Spiritul omului este activ si liber in desfasurarea acestor acte. Cu toate acestea constrangerile nu lipsesc si omul se supune unor principii ordonatoare care vin „de dincolo”.
„Cauza? Zice lumea: din cauza asta s-o intamplat. Ce vrea sa spuie oare? Ca s-o intamplat ceva si ca au pornit de undeva. Da’ cine le poate sti pe toate?
Zice lumea: Din cauza asta, da’ eu cred ca toate-s de la Dumnezeu!”
Divinitatii i se adauga forte spirituale de acelasi sens sau de sens contrar care apartin omului, forte ce pot determina fapte si procese prezente in lumea inconjuratoare. Marturiile merg mai mult spre a da o mai mare libertate si responsabilitate omului in actiunile sale:
„sunt cauze in lucruri si noi le vedem, da’ sunt si in inima noastra: un gand, o stare. Lumea nu merge numa dupa lucruri, ci si dupa lucrare”.
Lucrare inseamna act si actul inseamna vointa:
„sunt fel si fel de intamplari; da’ ele vin nu numa dinafara, mai vin si din sufletu omului. Lucrarile vin si dupa cum priveste omu”;
„La animale lucrarile vin numa dinafara, da’ la om mai vin si dinlauntru ca vezi, el are judecata si credinta. La om sta altfel socoteala; el are cuget si raspunde”.
Interventia omului in provocarea si desfasurarea unor fapte, lucruri sau evenimente este un echilibru intre ceea ce e dat si ceea ce poate fi voit efectuat, un raport intre real si posibil:
„Si cand faci un descantec, poti sa schimbi lucrurile, ca si atunci cand te rogi”;
„Se mai schimba unele dupa voia omului, da’ numa asa in ale omenesti”;
„Omu mai poate schimba; da’ asa e de se schimba cand faci bunaoara o rugaciune; da’ trebuie sa crezi intr-o putere. Nu toate le poti schimba, da’ inima ta o poti.”
Soarta gandita ca un dat in urma unui determinism moral nu inchide totusi posibilitatile actului liber, act care el insusi poate fi o cauza determinanta si nu un dat neschimbator, coercitiv:
„Viata omului nu merge oricum; are fiecare soarta lui. Da’ binele sau raul nu vin numa din soarta, din ce ne e dat, ci si din cuget; pot veni din dreapta judecata sau din greseala omului”.
Exista astfel acte produse de forta spiritului si care au o eficienta similara actelor de ordin material. In aceasta lume imaginara, dar reala prin consecinte, exista o ordine a lucrurilor pe care omul trebuie sa o respecte. Omul are libertatea si raspunderea faptelor sale care pot deveni forte determinante, dar numai in contextul unor ordonante spirituale care fac eficiente actele sale. Cauzalitatea spirituala este ceea ce pare sa actioneze prin postura si angajarea unor idei si forme care genereaza forta si actiune transformatoare.
Ca actele sa fie eficiente si legatura cauzala sa functioneze se cer o seama de conditii. Orice act implica in primul rand o credinta, care poate avea doua sensuri: o traire, o stare sufleteasca si, respectiv, o idee, o valoare scop catre care se tinde:
„din tot ce am vazut in viata, trebuie sa ai credinta ca reusesti. De te gandesti la ceva si vrei sa faci, trebuie sa ai credinta.
De se slabeste credinta, nu reusesti.
Si rugaciunea si descantecul se implineste numai daca ai credinta si daca ai speranta si te gandesti sa implinesti ceva.
Omu’ are multe cai, da’ e nepriceput.”
In ordinea spirituala, credinta functioneaza ca act, nu numai ca stare si, respectiv, determina fenomene si angajeaza efecte scontate.
Norma, ca implicare a unor scopuri, a unor rosturi ce trebuie implinite, formeaza un plan in care se desfasoara raportul cauza-efect. Stipularea anumitor conditii interne fac posibila relatia cauza-efect.
Prezentele active ale spiritului implica un anumit mod de executare, elemente si forme de organizare pentru a fi eficiente. Ca fenomenul sa se produca, totul trebuie sa aiba loc conform unor reguli traditionale:
„si de faci obiceiu la mort si de faci un descantec sau alte helea, nu se poate fara niste randuieli. Pai cum o sa faci ceva cand nu stii cum merge treaba?
Randuielile trebuie respectate, ca pe ele se leaga lucrurile si capeti ce vrei. Vezi, lucrurile sunt legate intre ele si pe legatura sa mergi”.
In domeniul descantecelor, unde vointa omului se impune de pe o pozitie continuu activa, exista aceleasi credinte asupra existentei unor raporturi stringente intre lucruri si asupra legaturii cauzale. Actele au o configurare proprie. Pentru a obtine rezultatul asteptat se cere respectata natura ti ordinea lucrurilor:
„descantecu are si el un chip, are o forma de care trebuie sa tii sama; toate in lume isi fac bine rostu, da’ numa dupa randuiala lor”;
„si cand faci un descantec, de stii sa-l faci, iese asa cum vrei. Sunt descantece de merg cu Necuratu si altele de merg cu Dumnezeu. Vezi, si in descantec, ca in tot ce lucri se implineste la voia omului. Da’ numa trebuie sa faci asa cum e randuiala.”
Cuvantul are o mare putere in domeniul magiei medicale si al descantecului. Ca este un descantec pentru sanatate, pentru rod sau dragoste, toate au o formula magica verbala, care prinsa in complexul altor acte ajutatoare, poate sa aduca si sa implineasca actul scontat:
„descantecu are si el chip, are o forma, de nu o poti nesocoti; toate in lumea asta isi fac rostu dupa randuiala lor.
Da’ cuvantu e mai tare”.
In continuare vom prezenta cateva descantece, leacuri si scaldaturi larg raspandite in satul Dragus, destinate a procura, mentine si apara sanatatea oamenilor. Aspectul caracteristic al spiritualitatii familiei dragusene este centrarea vietii in jurul existentei gospodariei, gandurile si gesturile oamenilor se valorifica in legatura cu rolul functional pe care il indeplinesc in cadrul si spre binele gospodariei.
Descantec de deochi
„Se deoache mai cu seama copiii, dar si oamenii mari. Daca se mira cineva cu ochi rai de un copil, il deoache. Sa deoache unii de sa moara. Se-nvinetesc si sunt gata sa moara. Mama mea”, spunea Sofia Stoica, „o patit-o cu o copchila. S-o scaldat la vale si copchila o stat de marginea apei si radea si se juca. S-o trecut o fumee batrana pe langa ea s-a zas: Vai ce copchila frumoasa! Da a cui e? Si-a deocheat-o. Copila sa moara: plangea, s-o negrit toata. Si-o adus-o acasa.
O fost un copil aci in vecin, s-o murit mintenasi de deochi. S-o sculat din somn s-o-nceput a face urat din gurita si pana sara o murit.
Daca se culca cu daochiu si nu stii, moare si om mare (si ghita), tot.
Ca sa nu te deochi, cand se mira cineva, atunci sa-ti aduci aminte de deochi.”
Leacul: „Sa ia lemne (gateja) din trei unghiuri de gard si sa le arza. Carbunii sa-i stinga in apa din fantana ne-nceputa, intr-o ulcica, in timp ce spui de trei ori formula urmatoare:
Deochiu-i greu ca pamantu!
Sa fuga ca vantu!
Iesi deochi
Dintre ochi,
Din gene
Din sprancene,
Din fata obrazului,
De la zgarciul nasului,
Sa ramaie…
Curat, luminat,
Ca si campul rourat.
De-o hi deochi de boreasa
Sa-i crepe tatali
Sa-i cure laptili
De-o hi de fata mare:
Sa-i caza paru,
Sa ramaie plesuga!
De-o hi de vant:
Sa-i moara calu!
De-o hi de codru:
Sa-i sece rodu!
Sa ramaie…
Luminat,
Cum Maica Precista l-o lasat.”
Vorbele se spun de trei ori. Pentru deochi se descanta imediat, in orice timp si-n orice loc.
„Cu apa ii atingi de trei ori gura, ochii. Ii dai sa si bea. Uneori poti sa nu stingi carbuni in apa. Spui formula, sufli peste cap de trei ori si spui tot asa de trei ori.”
Poate sa descante oricine. „Daca nu stii vorbele, bagi carbuni aprinsi in apa, numarand de la noua inapoi si zaci: noua, opt, sapte, sase, cinci, patru, trei, doi, una. Mai vari un carbune si spui: nici-unul.” Cu apa astfel pregatita se procedeaza ca mai sus.
In lumea satului cuvantul are un continut de credinte, reprezentari si idei, o bogata incarcatura emotionala. Cuvantul apare nedespartit de credinta, care aici este idee si stare interioara de afirmatie a scopului anticipat. Raportul dintre gand si cuvant continua raportul dintre credinta si cuvant.
„Gandu e asa ceva minunat, ca vezi, se duce fara sa vrei. Gandu se duce departe, se duce asa fara fir. Gandu nost e cugetul nost si are multa putere.”
Puterea gandului face parte integranta din cuvant, alcatuind o unitate. Cuvantul este considerat ca posedand un adevarat potential spiritual de mare efect pentru ca el este int-adevar expresia vietii noastre interioare, este insasi mintea si sufletul nostru: „Eu cred ca tot cuvantul are putere, ca e rupt din sufletu nostru, e plin de puterea noastra, ca avem un suflet. Cuvantu-i tot una cu cugetu, cu mintea si cu sufletu nostru”.
Desi a urmat unui proces de destructurare a obiceiurilor, cultura agricola specifica gospodariei taranesti individuale supravietuieste prin cauzalitatea intrinseca practicilor magico-religioase.

Share on Facebook

Tweet

Follow us