Steaua galbenă a corupției în ghetoul RO. Se urmărește exterminarea economică a poporului român!
În articole anterioare, publicate atât în România cât și alte țări, am vorbit despre cum capitalismul etnicizează cultura și, prin cultură, sărăcia. Acum este timp să privim situația și invers: să vedem cum mitologia economicistă a capitalismului creează o hologramă de raționalitate economică în jurul unor mecanisme de canibalism economic colectiv care și-ar găsi mai ușor o formă teoretică în „rasismul științific„ al lui Rosenberg și alți gânditori hitleriști.
Mitul pseudo-economic sistematic propagat și exploatat de toată pseudo-intelighenția „economistă„ pe toate canalele de știri și în școlile lumii capitaliste este, fondamental, cel al „economiei naționale„ înfățișate ca o gospodărie familială la o scară mai mare. Nimic mai fals. O gospodărie familială este – în cel mai bun caz (și nu fără exagerări) – o economie capitalist-monetaristă cu etalon-aur, așa cum existau la scară mare mai degrabă în secolul 19, și încă, mai precar, la începutul secolului 20.
Astăzi, de cel puțin 45 de ani, nu mai există nici o economie națională interconectată cu lumea globală care ar funcționa după modelul respectiv. Gospodăria familială nu mai poate, deci, să fie comparată în nici un fel cu gospodăria statului, fiindcă cea familială nu este niciodată înzestrată cu un instrument de creație monetară ad libitum. Statul modern, în schimb, este. Întrebarea privind statele periferice (românește: coloniile) este, deci: de ce nu-și folosesc instrumentele monetare în interesul poporului?
Pe urmă, acest mit fundamental al „gospodăriei naționale„, proclamat pe afișe uriașe în fiecare campanie electorală (cu „primarul gospodar„ și alte mitologii aferente, accesibile și analfabeților) se sub-articulează în mituri de specialitate pentru semidocți. Ca să nu rămână, la urma urmei, nici un prost neprostit. Să vedem, scurt și la obiect, care sunt miturile respective.
1. Mitul pieței
„Mâna invizibilă„ a pieței este invizibilă doar pentru proștii pe care îi face la buzunar. Ea pune și ia în funcție de directive politice justificate ulterior, propagandistic, prin false „analize de piață„. La etajul cel mai înalt al clădirii capitalismului global – etajul ratelor de schimb – stăpânește ceea ce Max Keiser numește de o vreme interest rates appartheid. De pildă, statul britanic și societatea britanică (îndatorați cumulat cu cel puțin 200%, poate de fapt până la 500% din PIB, cu tendință de înrăutățire) se împrumută cu rate de credit mai scăzute decât statul român și societatea românească (îndatorați cumulat cu mai puțin de 100% din PIB, cu tendință de îmbunătățire). De ce? Aici, orice răspuns inspirat de o oarecare „obiectivitate economică„ nu poate fi decât imbecilitate sau manipulare.
Răspunsul corect fiind: pentru că în lagărul global britanicii sunt ofițeri de pază, francezii paznici, polonezii capo-uri, iar românii suboameni buni de exterminare prin muncă. Forma luată de această organizare rasistă nespusă în zonele de explicitare a spectacolului capitalist (discursul academic, mediatic etc.) este „gestiunea riscului„: ratele de interes s-ar stabili „științific„, în funcție de o analiză a riscurilor „de piață„ furnizată de agențiile de cotație… care se află toate în proprietatea marilor bănci occidentale. Fiindcă, din păcate, statul global al multinaționalelor nu ține cont de lecțiile de neutralitate managerială pe care americanul Dean Thompson le împarte generos Untermensch-ilor de pe plaiuri.
Prin urmare, și motivele aparent corecte evocate de unii spre a justifica status quo-ul colonial sunt, de fapt, pretexte: da, există diferențe (deși voit exagerate de analiști) în productivitatea muncii; dar ele decurg dintr-o stare de sub-investiție care a fost IMPUSĂ României de către mafia financiară mondială.
2. Mitul productivității muncii
Așa cum realitatea (eminent politică a) appartheid-ului ratelor de credit este ascunsă mediatic de mitul economic al „gestiunii riscurilor„,realitatea (eminent politică a) salariului colonial este ascunsă mediatic de mitul economic al „productivității muncii„. Faptul că, în pofida unui drept al muncii cu mult mai liberal, salariile sunt mai bune în Germania decât în Franța, unde productivitatea muncii este mai ridicată decât în Germania, ar trebui să fie de ajuns pentru a dovedi falsitatea raționamentului.
Aici intervin de obicei, drept unitate de diversiune și spionaj, puii lui Soros (stânga de tip Critic Atac, Syriza etc., în general finanțată și monitorizată din Germania via Rosa Luxemburg Stiftung), care reprezintă exact – pe plan ideologic – sindicalismul așa cum l-au analizat Marx, Debord & Cie: comitetul de acțiune caritativă a colectivului de deținuți din lagăr. Pentru ei, statul există doar pe plan intern. Nu poate, deci, ocroti societatea românească în ansamblu (adică poporul, criticat de ei ca fiind un mit fascist) de predătorii externi, ci doar să se ocupe caritativ de vacile sfinte ale stângismului instituțional: lumpen-proletarii, țiganii, „exclușii„. Faptul că într-o societate apărată economic de un stat cât de cât suveranist, cum ar fi statul maghiar sub FIDESZ, și țiganii o duc mai bine decât în plantația NATO gestionată de gauleiterul Iohannis, este tratat ca faptul că după decenii de politici egalitariste de gender, femeile din Norvegia tot infirmiere vor să fie, și nu conducătoare de TIR-uri – ca o manifestație a „inerției materiale„, cum o numea Aristotel: ca un fapt care, pe termen lung, ar trebui eliminat, ca să nu le mai încurce teoria. Să nu uităm că stânga este copila lui Rousseau, care își începea un discurs celebru prin cuvintele atât de sincere: „să nu ținem nici un cont de fapte„.
În realitate, indiferent de felul în care dreptul muncii organizează holograma justiției sociale printr-o împărțire internă meticuloasă a sărăciei impuse din afară, prima cauză de neexistență în România a unei piețe interne competitive și a unor activități cu grad înalt de plusvaloare este salariul colonial – o „realitate economică„ bazată 100% pe o decizie politică. Tehnic vorbind, statul român, dispunând (în teorie suveran) de politica sa monetară (grație monedei naționale încă nesacrificate) ar putea oricând să dispună măriri salariale de 200% în toată funcția publică – care reprezintă o treime din masa salarială națională. Efectul de inflație ar provoca în mod semiautomat și măriri salariale masive în sectorul privat. Bineînțeles că ar agrava temporar deficitul comercial. De ce „temporar„? Pentru că potențialul productiv din România este imens, și apariția unei piețe interne solvabilă ar crea oportunități de profit uriașe pentru investitori – ai căror bani nu s-ar mai îndrepta spre anti-investițiile bancare din piramida Ponzi numită „economie occidentală„ (ajunsă recent la stadiul ratelor de credit negative – românește: dai bani pentru onoarea de a-l putea împrumuta pe statul german).
Iată și motivul pentru care, atâta timp cât M. Isărescu nu va fi arestat, NIMENI în România nu se va atinge de instituția salariului colonial: pentru că economia capitalistă – mai ales cea neproductivă îndrăgită de Occidentul de azi – este, la urma urmei, un joc cu sumă nulă, și sărăcia României, a Ungariei etc. ESTE bogăția Germaniei, a Angliei etc.. Fără disciplinarea malthusiană a investiției („represiune financiară„) prin interest rates appartheid și salariu colonial, fără resursele naturale și umane (faimoasa „diasporă„) obținute la preț de jaf în periferiile lui neocoloniale, Occidentul se prăbușește instantaneu.
3. Mitul corupției
Acesta este contextul conceptual în care merită vorbit despre actualitatea momentului, alcătuită de abuzurile comise de ANAF – folosită ca brațul înarmat al administrației coloniale – împotriva poporului român. Abuzul respectiv nu constă în faptul că un gardist nesimțit a amendat-o pe mătușa XY pentru niște urzici scoase la vânzare, evident, fără casă de marcat. Omul, până la urmă, își făcea datoria. Abuzul începe, cu ani în urmă, cu impunerea terorismului reglementar din UE și trecerea „în clandestinitate„ – sub niște pretexte igieniste absolut ridicole – a economiei organice românești în cazi-întregime.
Într-un alt articol publicat de aceeași revistă, am analizat efectele – poate nesocotite de ocupant – vremelnic pozitive, mai ales pe plan cultural alecorupției în societatea românească. Pe plan politic-economic, în schimb, nu este cazul să-l bănuim de prostie pe ocupantul occidental. Înainte să-și lanseze câinii macoveni în cruciada anti-corupție, corupția a fost tolerată și încurajată de el, din cel puțin două motive:
1. În vârful piramidei sociale autohtone, corupția, creând o clasă politică 100% șantajabilă, a sterilizatdezbaterea politică, recreând dictatura serviciilor din „epoca de aur„ – dar în beneficiul ocupantului occidental. Și ca în orice dictatură, nu există posibilități de rezistență organizată față de valurile succesive de epurare și trimiteri de cadre în gulag. Suprimarea toleranței coloniale față de corupție înseamnă, de fapt, că „tranziția„ României spre lumea a treia, că jefuirea colonială a României este acum un proces încheiat – și anume, încheiat în beneficiul acaparatorilor occidentali, care nu mai au nevoie de complicități autohtone la vârf pentru a-și garanta interesele. Numirea sasului Iohannis la președinție este, deci, doar primul pas într-un proces de înlocuire a elitelor care se va intensifica și accelera în viitor, începând cu poziții ministeriale (ca deja astăzi în Ucraina pucistă), apoi prefectorale, etc.. Truda de o viață a lui Ceaușescu, de naționalizare a aparatului de stat, probabil va fi anulată într-un interval de câțiva ani, România reîntorcându-se la punctul Pauker, și chiar mai departe (ocupantul occidental neavând „delicatețea„ sovietică de a-și alege locotenenții locali predominant printre minoritățile etnice autohtone, ci parașutând fără reținere cadre care, după o vreme, nu vor consimți nici măcar la efortul de a învăța limbile locale).
2. La baza piramidei sociale autohtone, românii (și ungurii din România) s-au obișnuit cu „steaua galbenă„ a corupției impuse. S-au obișnuit să-și considere propriul sat, propriul județ, propria țară ca un gheto, în care activitățile lor milenare, insuficient de moderne, sunt vremelnic tolerate de ocupantul magnanim, care cere doar emigrarea masivă a tinerilor, cei prea bătrâni, prea neanglofoni pentru curățatul WC-urilor globale primind privilegiul de neprețuit al unui colț de trotuar ca piață de desfacere ilegală pentru urzicile lor rușinoase. S-au obișnuit cu condiția de Untermensch, născut în locul nepotrivit, supranumerar, bun de exterminat.
Prețul corupției, ca în orice economie capitalistă (de pildă, supermarketurile din Vest, unde există un procent de furt integrat a priori în contabilitate), a fost integrat în per default business model-ul românesc, în care știu din propria mea experiență de întreprinzător transilvan axioma de bază, care este: „frauda = beneficiu„ – adică: ce câștigi tu este ceea ce reușești să furi de la stat. Fără fraudă, practic nici o întreprindere cu capital autohton echipată cu case de marcat nu are cum se reziste dumping-ului practicat de marii retailer-i occidentali, ai căror apetit de monopol a fost îngrădit în Ungaria „dictatorială„ a lui Orbán, nu și în România „democratică„, luată înapoi de Germania via gauleiterul Iohannis.
Încă în anii 90, campania ANAF în curs de desfășurare probabil ar fi dezlănțuit măcar o mineriadă ca lumea. Astăzi, produce niște comentarii Facebook – în majoritate destinate învinuirii victimelor, pentru că ele ar fi cauționat electoral „stânga„ lui Ponta sau „dreapta„ lui Băsescu (ca și cum i s-ar fi oferit pe plan electoral vreo alternativă la stăpânirea colonială UE-NATO…). Dar nici evreii din Europa centrală nu s-ar fi urcat pașnic în trenul spre Treblinka sau Maidanek în primele luni ale ocupației hitleriste, așa cum s-au urcat mai târziu, aproape ușurați, între 1941 și 1944, după ani de regrupare în gheto, cu acumulări succesive de umilințe, ani de obișnuire graduală cu statutul de necetățean. Ceea ce vedem în România „zilelor de cristal„ organizate de ANAF – pasivitatea, fatalismul, dezbinarea liberal-cosmopolită sau șovin-dacopată și ura de sine – sunt, de asemenea, efectele unui proces de reeducare bine făcut, premergător al unei „soluții finale„ a „problemei românești„.
Autor: Raoul Weiss
