Pierdut in civilizatie
Pierdut in civilizatie
de Marius Ola
1. Evadare!
Mi-e dificil sa descriu… Toate imi vin de-a valma. Mi-e aproape apocaliptic de greu sa definesc cele cateva zeci de mii de sentimente care-mi podidesc inima, gandul la fiecare secunda de cand m-am hotarat sa parasesc… Ce, ori, mai degraba, pe cine?… Ei, acestea sunt intrebari, al caror raspunsuri nu-mi sunt prea limpezi!… Deocamdata.
De altfel, majoritatea simtamintelor contradictorii care ma infioara nici macar nu au definitie. Dintre toate, un lucru mi-e clar – Evadarea. Acea evadare, cu inima, gandul si cu sufletul, cu totul. In contradictie cu radacinile mele, adanc infipte in tarana natala. Or Izvor pe care inca il simt in suflet si care imi tresalta inima de fiecare data cand…
Ma loveste ideea ca as parasi-o, ca m-as dezbara de sentimentele mele fata de ea. De ea, Patria! Nu este deloc asa!
Deunazi, meditam tembel, apropos de iubire in trecut, prin paginile mele personale, ce au devenit peste noapte un soi de jurnal de calatorie, despre numarul muschilor de abdomen, mult prea vizibil datorita „dietei†pe care o urmez, cea sentimentala: „Se minuneaza lumea, din ce in ce mai des:
– Vai, ce ai slabit! Ce e cu tine, iubesti?
Impasibil, linistit si sentimental, raspund naiv:
– Absolut! Clar, de la sentimente mi se trage! Imi iubesc patria!
Problema este, insa, ca tara nu are intocmai aceleasi simtaminte fata de mine! Eventual, contrare… “
Adica, patria nu prea s-a lasat impresionata de ideile mele. Ea a vrut cu orice chip sa ma pastreze, in ciuda eforturilor mele. Astfel, a incercat in fel si chip sa ma dezmierde. In fiecare zi dinainte de zbor, simteam cum ma gadila pe omulet si-mi spune cuvinte soptite si dulci. Insa…
Gestul era oarecum impropriu, chiar scabros, bratul dezmierdator simtindu-l infipt fara mila prin partea-mi dorsala. Si, totusi… Nu ma simt catu-si de putin vinovat. Greu, dar am evadat! Ce usurare! „Din Alcatraz as fi putut sa o fac mult mai usor. De doua ori. Bineineles, ca trebuia sa fie si a doua oara, deoarece in prima fuga, ametit cum sunt, mi-ar fi scapat sa scriu biletul de adio…†– gandesc, mustacind ideea ca oricum vestita inchisoare e acum muzeu, ceea ce mi-ar fi usurat infinit „muncaâ€.
Asadar, am lasat in urma meleguri mult prea mioritice pentru idelile si conceptiile mele. Dezradacinarea de un pamant, devenit sterp, fara mangaierea razelor solare, roua, apa potabila si caldura, a urmat firesc, parandu¬¬-mi-se preferabila pentru fiinta-mi dezamagita de atata lipsa de interes venita din partea tarisoarei si conlocuitorilor ei. Bine, nu toti, doar unii cu care am interactionat sau am fost nevoit sa ii percep ca urmare a actiunilor lor „binevoitoareâ€, care ma convingeau, cu fiecare secunda, inca petrecuta pe taramuri romanesti, sa adaug alte 10 motive la cele care m-au convins… de fuga. Si, aeroportul!… Vai, aeroportul este definitoriu! Bineinteles, si drumul, dar aeroportul! Cel din Baneasa, desigur.
Intre timp, fantoma patriei ma urmareste. Cu aceleasi semnalmente bolnave si intransigente… Incep, insa sa ma obisnuiesc cu incercarile ei frivole. Sunt mult prea hotarat sa-mi fac un rost. Chiar daca in exil, pierdut in civilizatie. (va urma)
