Charles Baudelaire – 90 de ani de la nastere
Charles Baudelaire a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 – d. 31 august 1867), a carui originalitate continua sa-i provoace atat pe cititorii sai, cat si pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revolutionat intreaga lirica franceza si europeana prin originalitatea volumului sau controversat Les Fleurs du Mal (Florile raului”). Va avea o influenta puternica asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai tarziu.
In 1857, luna august, are loc procesul „Florilor raului” cu un rechizitoriu sustinut de acelasi procuror care in anul precedent se ocupase de „Madame Bovary”. Poetul si editorii sunt condamnati, iar sase dintre poeme care descriau dragostea lesbiana sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdictia a fost ridicata in Franta abia in 1949.
In 1861, Baudelaire a adaugat 36 de poeme noi la aceasta colectie. Florile raului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert si Victor Hugo i-au laudat poemele.
In anii ’60, Baudelaire a continuat sa scrie articole si eseuri ocupandu-se de o mare varietate de figuri si teme.
In 1862, Baudelaire a inceput sa aiba cosmaruri si temeri, iar sanatatea i s-a subrezit brusc. A plecat la Bruxelles sa tina o serie de conferinte, dar a avut cateva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie partiala. In iulie 1866, mama sa il aduce in Paris si il interneaza in diverse sanatorii pentru tratament.
Poetii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, si Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor.
La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influentat de volumul lui Baudelaire, Florile raului.
Obsesie
Ma ingroziti, voi, codri, ca niste catedrale,
In care urla orga; si-n inimi blestemate,
Chilii de vesnic doliu in gemete de jale,
Va recunosc ecoul in care moartea bate.
Cum te urasc, o, Mare! tumultul tau, amarul,
In sufletu-mi il aflu! Si rasul de durere
Al omului sub vremuri, suindu-le calvarul,
Ei il aud in tine icnind imensa fiere.
Ce draga mi-ai fi, Noapte! dar fara mandre stele;
Lucirea lor repeta un prea stiut limbaj!
Eu vreau abisul negru, ascunsul lui miraj!
Dar noptile-tenebre sunt panze mari, si ele,
Pe care-s mii de chipuri ce le-am iubit de mult
Si care, -acum, luminii, din ochii mei s-au smult!
Sursa: Wikipedia
