Şase motive pentru care nu putem opri migraţia din România
Migraţia este unul dintre factorii care influenţează scăderea populaţiei, ca migraţie internă (din zonele rurale slab dezvoltate spre oraşe cu dinamism economic) şi mai ales externă. Orice strategie de reconstrucţie a societăţii româneşti, de dezvoltare durabilă a ţării are ca element central populaţia, iar orice încercare de elaborare a acestora fără măsuri de redresare a stării demografice este sortită eşecului.
România nu poate avea prea curând foarte multe compensaţii în faţă ofertei făcute de Occident. Primul factor pentru care populaţia migrează îl constituie cel economic. Tendinţa semnificativă a emigrării este determinată de lipsa locurilor de muncă, de nivelul de trăi scăzut şi de sărăcie.
Un exemplu cât se poate de simplu: în Germania, începând de anul acesta, există salariul minim de 8,50 euro pe oră pentru calificarea minimă. Cum să faci faţă unei asemenea oferte, dacă ne gândim că un profesor, în România, are salariul mediu orar de 9,3 lei net (2,09 euro), ceea ce înseamnă că un profesor câştigă într-o lună cât un cadru didactic din Luxemburg în patru ore?
Românii reprezintă cea mai numeroasă comunitate etnică de străini din sistemul medical francez
Cu toate acestea, nu întotdeauna salariul se află pe primul loc pentru anumite categorii socio-profesionale atunci când iau decizia relocării într-o altă ţară. Va propun să analizăm o parte din factorii care determină plecarea românilor din ţară lor:
1. Lipsa locurilor de muncă din zona rurală, în agricultură
Agricultura este cel mai vulnerabil sector al economiei româneşti, aproape 30% din populaţie lucrând în acest domeniu. Parcelele mici de pământ şi eşecul în adoptarea tehnicilor moderne în agricultură determină ca producţia din fiecare an să fie dependenţă de capriciile vremii. Nu au fost comasate proprietăţile pentru realizarea fermelor rentabile, ce ar putea crea locuri de muncă, proprietăţile sunt încă mult fărâmiţate. Nu au fost lansate programe de sprijin a producătorilor agricoli, credite pentru achiziţia de utilaje, pentru dezvoltarea spaţiilor de depozitare (silozuri, depozite frigorifice pentru legume-fructe), pentru înfiinţarea-reînfiinţarea sistemului de irigaţii, etc. 
La toate acestea se mai adaugă şi un sistem al asigurărilor producţiilor foarte greoi, chiar nesatisfăcător. O ţară cu o suprafaţă agricolă de invidiat (14,8 milioane de hectare), cu o dispersie hidrografică la fel, nu reuşeşte decât în anii cu precipitaţii bune producţii comparabile cu ţările dezvoltate. Se pare că încă Bunul Dumnezeu este singurul investitor în agricultură. În anul 2013, agricultura a adus 18,5 miliarde de euro în economie, acesta fiind cel mai bun rezultat din istoria postdecembristă, contribuţia să la PIB fiind de 6-7%, media fiind de 5%.
Lipsa de industrializare din agricultură se vede în structura exporturilor şi a importurilor de produse agroalimentare. Dacă circa jumătate din exporturi sunt acoperite de marfă brută tranzacţionată bursier, precum grâul, porumbul sau seminţele de floarea soarelui, în structura importurilor o greutate mai mare o au produsele finite.
În condiţiile în care mai întâlnim ceva forţă de muncă tânără în mediul rural, fie este necalificată şi prin urmare şi foarte puţin motivată de oferta financiară făcută de angajatori. Satele vor fi în continuare depopulate de tineri, fără şcoli în domeniu, fără locuri de muncă cu salarii decente, fără sprijin în formarea antreprenorilor-fermieri, fără infrastructură locală (străzi cu asfalt, apă potabilă, canalizare, mijloace de transport) nu putem reda speranţa unui viitor. În Austria s-au găsit tot felul de soluţii pentru a atrage diverşi investitori în mediul rural (mai puţin atractiv), tocmai pentru a păstra întregi aceste comunităţi mici. Oraşele continuă să absoarbă în continuare populaţia din mediul rural, modelul va continuă multă vreme, observăm în fiecare zi cum se dezvoltă zonele metropolitane şi cum oraşele determina progresul .
2. Politizarea excesivă a structurilor de stat
Un alt factor ce determină încurajarea migraţiei îl constituie politizarea excesivă a structurilor de stat. Pe fondul lipsei locurilor de muncă, lupta pentru un loc de muncă la stat a condus la politizarea excesivă. Ocupare posturilor de la cel mai înalt nivel până la portar şi îngrijitoare fără competenţe profesionale, dar şi fără calităţi morale au condus instituţiile în colaps funcţional. Aşa ne explicăm incapacitatea de absorbţie a fondurilor de dezvoltare de la UE, fie prin lipsa proiectelor, fie prin sistemul fraudulos de gestionare a acestora. O administraţie fie ea locală sau centrală, cu asemenea personal angajat nu va reuşi să elaboreze proiecte şi strategii de dezvoltare, nu va reuşi să mărească transparenţă decizională şi să atragă comunitatea în demersul ei de creştere a prosperităţii şi securităţii cetăţenilor săi, în prezent.
3. Sănătatea şi învăţământul
Doar 16% dintre cetăţeni sunt mulţumiţi de sistemul public de sănătate şi, în cazul sistemului de învăţământ, 28% dintre concetăţeni sunt mulţumiţi de şcoală românească, potrivit unui sondaj european. Cu un trend descendent al gradului de mulţumire al cetăţenilor faţă de cele două sisteme este greu să stopezi migraţia internaţională.
Dezindustrializarea ţării a condus la creşterea şomajului, la scăderea colectării taxelor şi impozitelor, în final la comprimarea economiei. Creşterea numărului de pensionari anticipaţi a condus la un şomaj mascat pe fondul diminuării accentuate a resurselor de la stat şi, în timp, accelerarea dezechilibrului între numărul de pensionari şi cei ce contribuie la fondul de pensii. Pe acest fond economic, s-au suprapus şi politici dezastroase în cele două sisteme vitale pentru funcţionarea normală a unei societăţi. Prin politici salariale necorespunzătoare, o mare parte din cadrele medicale tinere, medici şi asistenţi sanitari, au fost determinaţi să caute slujbe în ţările din spaţiul comunitar, iar o parte din profesorii titularizaţi să părăsească sistemul educaţional către alte domenii… Cea mai mare lovitură a primit-o sistemul de învăţământ tehnic, atât cel preuniversitar cât şi cel universitar. Desfiinţarea industriei, investiţiile străine directe relativ scăzute în zona industriei, transferul tehnologic redus, inevstiţiile în cercetare-inovare-dezvoltare foarte reduse, toate au condus la o ruptură între realitatea economică şi reţeaua de şcolarizare, planul de şcolarizare şi chiar curriculum.
Ofertele universităţilor străine pentru studenţii din România devin mult mai tentante de la an la an, astfel că tinerii studenţi constituie cel mai mare procent din numărul expaţilor… Studenţii români din universităţile străine constituie „migranţii de mare valoare”, cu o calificare superioară, ei formează o categorie specială, adesea numită „elită migrantă” care este foarte căutată şi acceptată în orice ţară. Nu cred că poate fi cuantificat cât pierde România prin migrarea acestor tineri în străinătate.
De remarcat că prin actuală politică salarială din educaţie şi în lipsa unui ghid al carierei ce poate promite o existenţă decentă nu se poate asigura atragerea în acest sistem a persoanelor cu capacitate ridicată de performanţă, mai simplu, conform ofertei făcute în medie 2 euro pe oră, orice alt post este mult mai bun decât în învăţământ… Sistemul sanitar, pe lângă salariile nesatisfăcătoare, este lovit din plin de o serie de lipsuri în ce priveşte aparatura, medicamentele, substanţele, personalul, management performant, etc… De cele mai multe ori aceste lipsuri determina o serie de cadre medicale cu experienţă să părăsească sistemul medical din România şi, nu în primul rând politică salarială.
O serie de facultăţi de medicină au rezultate deosebite, aş aminti cele mai importante centre, Bucureşti, Cluj, Târgu-Mureş, Iaşi, Timişoara centre ce primesc anual sute de studenţi străini. Rezultatele obţinute de medicină românească sunt notabile în raport cu investiţiile făcute, pentru cei din afară sunt de necrezut chiar. O dovadă o constituie deschiderea unor sedii în străinătate, cum ar fi cea din Târgu-Mureş, a unei extensii a universităţii în Germania, unde profesorii de la UMF vor preda cursuri în limba engleză pentru studenţii germani şi din ţările nordice.
România poate deveni un furnizor al serviciilor medicale de calitate pentru majoritatea ţărilor din UE, o ţară a turismului medical, prin calitatea actului medical şi experienţă profesională. Lipsa dotărilor cu aparatură, substanţe şi medicamente, lipsa spaţiilor conform standardelor din domeniu, lipsa infrastructurii de transport, toate acestea conduc împreună cu politică salarială la distrugerea sistemului de sănătate.
4. Transferul tehnologic redus
Mulţi tineri români doresc să studieze în străinătate motivând că specializările pentru care ei manifestă interes nu se găsesc în România, sau dacă sunt, performanţele acestora sunt reduse la noi. Sigur, nu este rău să studieze în universităţile ce au performanţă pe acele domenii, dar nu putem să nu recunoaştem că fondurile pentru cercetare-dezvoltare şi inovare, alocate în România sunt aproape nesemnificative..
Legea 1/2011, precum şi Pactul Naţional pentru Educaţie, prevăd alocarea anuală a 1% din PIB de la buget pentru cercetare, ceea ce ar reprezenta peste 6 miliarde lei în 2015. Strategia Naţională a Cercetării 2014-2020, adoptată de guvern în 2014, prevede că cercetarea are alocate 3,87 miliarde lei pentru 2015, dar suma alocată prin bugetul aprobat de parlament este de 2,17 ori mai mică. România se poziţionează pe ultimul loc între ţările membre ale Uniunii Europene din perspectiva cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, cu mai puţin de o jumătate de procent din PIB şi aproape la o cincime din media UE 28 (situată la 2,06% din PIB). Cu doar 0,42% din PIB potrivit datelor Eurostat şi 0,49% din PIB conform metodologiei naţionale (date definitive pentru 2012), am fost devansaţi clar până şi de Bulgaria (0,64% din PIB). Continuarea acestei politici periclitează nu doar muncă cercetătorilor români, ci viitorul întregii ţări.
O foarte mică parte dintre românii ce au reuşit să performeze în străinătate s-au întors acasă şi au devenit întreprinzători, la Cluj sunt destule exemple de reuşită pe IT, dar şi în alte domenii din industrie şi agricultură sau servicii. Cred că acesta este cu adevărat un mare beneficiu pentru societatea noastră. Întoarcerea acasă trebuie să fie însoţită cu dorinţa de a investi, de a face transfer tehnologic, de a face, în cel mai fericit caz, export de produse uşoare şi inteligente (soft, produse electronice etc). Irlanda constituie un exemplu de reuşită în privinţa transferului tehnologic şi modului de sprijinire a acestuia. Statul poate înfiinţa agenţii, incubatoare de afaceri, politici economice, strategii de dezvoltare a industriilor tinere oferind condiţii cât mai atractive pentru aceşti antreprenori ce-şi doresc repatrierea, consolidând astfel capitalul românesc.
5. Graniţe geografice (politice) – graniţe culturale.
Consider că această problema devine pe zi trece mult mai importantă, de aici surpriza alegerilor prezidenţiale de anul trecut. Deşi din 2007 practic graniţele geografice au căzut pentru cetăţenii români, prin aderare la UE, din 2014 avem şi dreptul la muncă în orice ţară din acest spaţiu fără restricţii. Tema este puţin mai complexă.
Europa suferă de îmbătrânire, mai ales partea de Nord, cea mai afectată fiind Germania (statistic şi Japonia, dar nu face parte din acest spaţiu), ea se află în pericol să piardă supremaţia economică în următorii 20 -30 de ani din motive demografice. Oferta locurilor de muncă este foarte atractivă în Germania, motiv pentru care românii preferă de departe integrarea în această societate în raport cu celelalte, pe locul doi fiind în prezent UK (mult mai libertină, mai dinamică şi cu putere de cumpărare mai mare). Oferta făcută de Occident este irezistibilă, nu putem face mare lucru pentru cei ce au competenţe ce pot fi valorificate mai bine în afară ţării noastre. În schimb putem face foarte multe pentru cei ce doresc să se reaşeze în ţară lor aducând transfer tehnologic şi o importantă cultură organizaţională (organizarea muncii pe principiile eficienţei productivităţii şi nu numai acestea), un exemplu în acest fel fiind Irlanda.
„Schimbul cultural”- cred că şocul cel mai mare al clasei politice româneşti de aici vine. Occidentul nu mai sperie pe nimeni, a devenit singură alternativă de supravieţuire decentă pentru mulţi cetăţeni din zonele cele mai puţin dezvoltate din România (Moldova, regiunile sud est şi sud-vest, o parte din nord-vestul ţării). Aceşti oameni au venit în contact cu o altă cultură, chiar cu mai multe, au văzut şi au fost nevoiţi să interacţioneze în aceste medii, pornind de la contactul cu administraţia publică până la organizarea unor activităţi culturale, spectacole, concerte, teatru, expoziţii, în mod special în Italia, Spania poate chiar şi Franţa.
Românii din diaspora trăiesc în societăţi mult mai transparente, nu sunt perfecte, dar oferă mai multă predicitibilitate, mai multă speranţa decât acasă. Legitimarea averilor în acele societăţi se construieşte prin întoarcerea unei părţi din plus valoare către societate prin asociaţii sau fundaţii, mai nou existând tendinţa de a dona o mare parte din averea lor în timpul vieţii sau prin testament. Un număr de 17 noi miliardari se alătură campaniei The Giving Pledge, iniţiate de Bill Gates şi Warren Buffett. Până acum s-au strâns nu mai puţin de 57 de milardari care au promis public că vor dona cel puţin jumătate din averea lor în timpul vieţii sau prin testament. Alături de Zuckerberg şi Moskovitz, cei mai tineri miliardari ai lumii, au făcut promisiuni de donaţii şi co-fondatorul AOL Steve Case, finanţiştii Carl Icahn şi Michael Milken, afaceriştii Joe Mansueto, Nicolas Berggruen şi investitorul Ted Forstmann.
Mai mult, chiar dacă există corupţie la un grad suportabil, de cele mai multe ori banii proveniţi pe aceste cai se întorc în economia reală, produc locuri de muncă, nu sunt exportaţi în conturi bancare străine, paradisuri fiscale sau proprietăţi imobiliare. Dacă încă mai putem inventa graniţe geografice (deşi ele sunt de multă vreme imperceptibile) în privinţa celor culturale nu mai putem face nimic. Tehnologiile, internetul, media dar şi uşurinţă de a călători cu viteze foarte mari la preţuri din ce în ce mai low-cost, desfiinţează aceste graniţe. Schimbul cultural constituie cea mai mare presiune asupra clasei politice de la noi.
Romanul munceşte de două ori mai atent şi îngrijit în Occident, nu are un câştig fabulos, dar poate trăi decent, poate speră la un viitor pentru copii, poate speră la un sistem de pensii şi de sănătate funcţional.
6. Fractură între clasa politică, o parte a societăţii şi diaspora
Previziunile pentru anul 2050 sunt destul de sumbre în ceea ce priveşte populaţia ţării, din perspectiva scăderii natalităţii şi a creşterii procentului de migranţi internaţionali. Potrivit unui raport realizat de ONU cu privire la prospecţiunile populaţiei mondiale pe anul 2015, în România, numărul locuitorilor se va diminua cu până la 22,1% în următorii 35 de ani, atingând valoarea de 15 milioane, situându-se pe locul al doilea în clasamentul mondial al ţărilor cu cea mai mare rată de scădere a populaţiei până în 2050. Mişcările la nivelul fluxurilor internaţionale ale forţei de muncă creează distorsiuni pe piaţă internă a forţei de muncă din România (structură, specializare, segmentare), dezechilibre ale structurii demografice cu implicaţii economice (evoluţia indicatorilor macroeconomici, efectele fiscale, remitenţele) şi asupra sistemului de securitate socială. Conform studiului „Perspectivele politicii de migraţie în contextul demografic actual din România”, dat publicităţii în 2013 de Institutul European din România, migraţia românească se caracterizează prin următoarele: migrarea cu precădere a populaţiei tinere, aptă de muncă, conduce la o situaţie de criză atât pe piaţă muncii, cât şi pe piaţa asigurărilor şi serviciilor sociale, în sensul în care se exercită o presiune mult mai importantă asupra populaţiei ocupate pe piaţă muncii din România, iar schimbările în structura pe grupe de vârstă şi pe sexe a populaţiei, coroborate cu descreşterea ratei fertilităţii duc la îmbătrânirea continuă demografică.
Migraţia românească, sub formă în care o cunoaştem astăzi, este una de dată relativ recentă, însă a reuşit să aibă o influenţă foarte mare asupra societăţii româneşti actuale, în ansamblul sau.
În schimb, românii sunt cei mai mulţumiţi de viaţă de familie. Peste 83% dintre persoanele care au răspuns la sondaj au indicat familia ca motiv al fericirii lor. De altfel, România are una dintre cele mai scăzute rate ale divorţurilor în Uniunea Europeană. Loialitatea din interiorul familiei este una ridicată, dar nu la fel putem spune despre loialitatea dintre cetăţenii din societatea noastră. Cred că în fiecare familie există cel puţin o rudă apropiată în diaspora. Dacă acest membru al familiei reuşeşte integrarea într-o altă societate, devine un susţinător financiar şi un centru de cristalizare pentru formarea unei mici comunităţi acolo. Transferurile băneşti spre ţară de origine sunt definite că remitenţe, iar cele asociate forţei de muncă migrante că fluxuri transmise de migranţi spre familii, prieteni, văzute că o compensaţie pentru fenomenul de „brain-drain” şi, în general, pentru ieşirile de capital uman.
Efectele pozitive ale remitenţelor sunt asupra investiţiilor şi consumului privat, elasticitatea consumului fiind mult mai mare decât în cazul investiţiilor străine directe. În comparaţie cu investiţiile străine directe, cu ajutorul pentru dezvoltare şi cu intrările de pe piaţă de capital, remitenţele reprezintă una dintre cele mai puţin volatile surse de venituri externe; pe de altă parte, din ce se ştie în prezent, ele au efecte doar pe termen scurt, elasticitatea consumului este aproape dublă faţă de cazul investiţiilor.
În concluzie, diaspora a contat mai mult decât a putut atrage România ca investiţii străine directe… Este adevărat că aceşti bani în cea mai mare parte au mers în consum, dar au păstrat cursul euro destul de jos şi de stabil (faţă de rentabilitatea şi eficientă economiei româneşti). Lipsa unor programe, politici şi instituţii dedicate absorbţiei acestor bani mai mult către investiţii, către crearea de locuri suplimentare de muncă nu face decât să fie şi mai puţin atractivă România, atât pentru diaspora cât şi pentru investitorii străini. Trebuie să înţelegem că numărul populaţiei, că forţă de consum, constituie primul criteriu pentru investitorii străini, iar veştile pentru România sunt foarte triste în perspectiva..
Este trist că, în ţară, unii dintre noi continuăm să-i privim pe cei ce sunt în diaspora, că fiind laşi, că nu au curaj să lupte cu un sistem bolnav, că au preferat bunăstarea în locul lipsurilor. Putem înţelege cu uşurinţă cui foloseşte această dezbinare între cei ce constituie diaspora şi cei ce au rămas acasă: unei clase politice eşuate în eforturile sale de peste 25 ani să ofere prosperitatea, siguranţă şi mai ales speranţa unui viitor predictibil pentru copiii noştri. Diaspora trebuie să participe în mod egal cu cei de acasă la modernizarea României, să-i fie aparate drepturile în cel mai onorabil mod de preşedinte, premier şi oricare funcţionar din Ministerul Afacerilor Externe. Cât contează să ai o diaspora puternică este suficient doar să privim şi să învăţăm din ograda vecinilor maghiari.
Text de Ilie Ștefan
