De ce le e frica romanilor si americanilor ?
Germania si Rusia sa-si dea mana peste Europa !!
Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii» in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala ,inainte de a proceda la alte combinatii»1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa centrala si orientala ale R e i c h – ului a devenit astfel o constanta a gindirii politice berlineze. In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei – cu nici 7 ani inainte de victoria in alegeri a lui Hitler ! – propune „reunificarea” tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german! Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii cu alte populatii nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca ” aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i” .
Pe de alta parte, incepind cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este sustinuta si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamintului in timpul lui Mussolini, considera ca nationalismul constituie «o frina in calea progresului general al civilizatiei!». Exact ce ni se spune si azi de la Bruxeles si Berlin! Colegul lui de-atunci, ministrul de Finante Alberto de Stefani, fascist notoriu, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine». 
Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile de rezistenta nationalista, iar Hitler emitea pareri cit se poate de virulente in legatura cu acest subiect. Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gindire imperiala violenta ! –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora… Dar, venind din directii atit de diferite si emisa de surse atit de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de- a lungul si de-a latul continentului. Nu mai raminea decit sa fie lansat principiul contopirii intr-o cit mai intinsa entitate depersonalizata. Adica viziunile paranoice emise de Hitler si Stalin!
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Leon Trotki. De necrezut, visul de aur al paranoicilor comunisti purta numele de Statele Unite Europene Sovietice (sic!), acest conglomerat avand ca prim scop contrarea dominatiei economice americane.Citiva ani mai tirziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene. «Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. […] Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atit de strimta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii.» Hitler se exprima astfel in 1941!. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamina trecuta la Bruxelles…(Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulatie, 50 de ani mai tirziu, de Gorbaciov.) Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni europene (s i c !) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre.
In 1942, nazistii organizau si ei o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (sic !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta. In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic !). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani […] in gindirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper» Iar Hitler declara ca «germanii […] trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa». Incepind cu anii 90, guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur, format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial,lansat de Hitler. CONSTATAM deci o paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atit de «moderna» in timpul din urma a… Europei regiunilor. Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stinga. Expresia «Europa regiunilor» a fost re-utilizata in 1962 de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietii comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale»(!?). Un an mai tirziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor.
In sfirsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, tocmai statul-natiune… este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne.
Asadar, atit fenomenul regionalizarii cit si politica Uniunii Europeane tind in mod fatis sa dimi
nueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducindu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui.Este tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta iar sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, Regionalizarea a fost preluata acum de U. E. animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale. In acest nou cadru si continuind temeinca traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat conducerea operatiunilor de regionalizare si federalizare. Plecind de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana (desi este pur germana), Uniunea federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), U.E. a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale:1.Carta europeana a limbilor regionale si minoritare,
2. Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor,
3. Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si
4. Conventia speciala pentru drepturile la autonomie. Toate sint de inspiratie germana iar ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica.
Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.
Dar de ce ar trebui – in ce ne priveste – r e g i n d i t a cu tot dinadinsul unitatea bimilenara a Romaniei? La urma urmei, unitatea nationala a unei tari nu este de mai multe feluri – ea exista sau nu!. Atunci, cum poate fi ea „regindita”? Nu trebuie oare, in loc de «regindita», sa citim: «reformulata» – adica r e v i z u i t a sau chiar c o n t e s t a t a (?!!) Si apoi, cum poate fi consolidata unitatea economico-sociala a unei tari prin «constructia unor iluzorii solidaritati locale»? Lasind la o parte faptul ca solidaritatile c o n s t r u i t e peste noapte nu pot fi decit artificiale si deci efemere, e ciudat sa se pretinda ca inmultirea identitatilor poate fi un factor de unitate…Dimpotriva ! In sfirsit, acest amalgam de memorandisti din ONG-uri isi exprima „convingerea” ca «Romania poate iesi din zodia ... falselor tensiuni interetnice prin acest nebulos demers trans-etnic care ar adauga solidaritatii etnice, una regionala (sic!). Altfel spus, un roman si un ungur care, traind in Romania,nu se simpatizeaza, vor deveni cei mai buni prieteni… indata ce vor trai in Regiunea federala Transilvania !. Greu, foarte greu de crezut… Cu atit mai mult cu cit in Romania nu exista doar romani si unguri !. Chiar daca textul pare a fi conceput anume pentru cazul Transilvaniei, ar fi interesant de stiut cum se gindesc autorii sa includa tiganii in noua «identitate transetnica» regionala – mai cu seama in lumina sondajului care scoate la iveala opiniile la fel de negative ale romanilor si ungurilor despre aceasta numeroasa minoritate, instabila geografic si reticenta la asimilare avantajoasa si progres economico-social ! Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera cu care suntem bombardati a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avind drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat.(!?) Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «euroregiunea Prutul superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «euroregiunea Dunarea de jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova). Textele fondatoare ale Asociatiei cooperarea transfrontaliera este […] depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa» Rolul politic, istoric al frontierei se sfirseste odata cu aceasta initiativa.Nici Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989… cind propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat …apoi de clasa politica vest-europeana, astfel incit identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor…celor mici nu are de ce sa ne mire !!
Dupa Carta autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavirseasca … dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale., Ajunsa in acest stadiu, Regiunea nu are decit doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetind, in acest caz, experienta «reusita» din K o s o v o … Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnalat existenta «Centrului european pentru problemele minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea… germana Flensburg, si care e finantat de guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este…tot stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est si vest-europene. In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea !.
Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist de sorginte nazista care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati teritoriale nu ofera nici o garantie de stabilitate. Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, Regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decit o subordonare de alta natura. Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Sintem [Germania, n . a .] predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari [fostul bloc socialist.] in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori. Cu alte …dar aceleasi alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboie mondiale, va fi dobindit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit».
Transferul treptat al suveranitatii nationale catre Centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decit o forma de aservire fata de o guvernare imperiala. Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decit o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania…. Dar, in scurt timp, imigratia in avalansa si islamizarea ,plus o posibila aderare economica a Rusiei si mai ales prietenia Merkel – Putin va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pina acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii…prin nebanuite consecinte !
