Profesorul Coja a marturisit inca din 1992 : EU, DOMNILOR, NU(mai) SUNT ANTICOMUNIST!
Profesorul Coja a marturisit inca din 1992 :
EU, DOMNILOR, NU(mai) SUNT ANTICOMUNIST!
Dacă mă gîndesc bine, nu le datorez comuniştilor decît o butelie de aragaz, pe care mi-au dat-o prin sindicat, prin 1978… Am plătit-o cu cinci sute de lei, şi după cîteva zile am vîndut-o cu şase mii de lei! Bani frumoşi pe vremea aceea! Recunosc, n-a fost prea „echitabil“ din partea mea, dar şi „ei“ şi-au recuperat paguba cu vîrf şi îndesat atunci cînd, mai apoi, mi-au trîntit trei amenzi a trei mii de lei bucata, pentru că mi-am închis balconul! Trei, doamne, şi pe toate trei le-am plătit! Dar nici balconul nu l-am dat jos!
La un inventar global, ar fi să trec şi pămîntul, vreo şaptezeci de hectare, pămînt de grădinărie, de-a cărui grijă tata a fost eliberat, odată cu toată ţara! Başca un camion, două camionete şi ce mai agonisise tata şi cu frate-său mai mare, Ştefan, tăindu-şi bătăturile din palmă cu cuţitul! Că a fost aşa de mult pămînt am aflat abia acum, după Revoluţie. Mama ne-a ascuns cît de mare a fost paguba noastră de pe urma comuniştilor „ca să nu ne înrăiască şi mai mult împotriva lor“. Aşa că, în acte, cînd m-am înscris la facultate, am trecut şi eu zece hectare, fără să ştiu că mint.Dar tot n-a contat! Cînd a fost să-mi susţin teza de doctorat, m-au amînat vreo trei ani, pînă cînd s-a îndurat d-l Ciurel şi mi-a făcut cunoscut motivul: cele zece hectare de pămînt, care, la mijlocul anilor ’70, încă mai contau la dosar. A trebuit să dau o „notă explicativă“, despre felul generos în care Statul român, după 1877, i-a împroprietărit pe ardelenii care au trecut Dunărea stabilindu-se în Dobrogea, veritabilă California a României, încă de pe atunci! Abia aşa mi-a venit, de la cabinetul 2, aprobarea să-mi susţin doctoratul. Între timp mă însurasem, aşa că n-a mai avut nici un farmec. Cu doctoratul în buzunar, cine ştie, poate că făceam altă partidă, altă impresie…
Partea ciudată e că între timp eu devenisem, încă din 1969, membru de partid, de partid comunist! Iar partidul ăsta, din care făceam şi eu parte, aflîndu-mă şi cu cotizaţia plătită la zi, mă bloca la mantinelă, de parcă… aş fi fost din opoziţie! E drept că, atît cît s-a putut, m-am opus şi eu! Dar nu la „Europa liberă“, ci pe fatza, în şedinţele de partid sau scriitoriceşti! Adică în mod statutar. Una peste alta, adunînd toate cîte le-am spus în aceste adunări, s-ar putea astfel demonstra că noi am fost liberi să spunem… cam tot ce ne-a trecut prin cap şi prin inimă! Despre aberanta idee de demolare a satelor, despre firescul unei vacanţe de iarnă care să fie şi de Crăciun, despre ciudăţenia faptului că acele persoane care mă urmăresc ce vorbesc la telefon au salarii mai mari decît al meu, cel urmărit, despre oribila idee de a vinde copiii orfani în străinătate, despre cît se minte în ţara aceasta chiar şi la un nivel foarte înalt, despre ravagiile cenzurii şi ale unei politici culturale antinaţionale, despre imperialismul sovietic, despre corupţia înalţilor funcţionari de partid, despre anchetele abuzive ale securităţii! Mărturisesc că despre toate astea am vorbit răspicat în adunările de partid – e vorba de Partidul Comunist Român. Fac azi această mărturisire, cînd nu mă mai paşte pericolul de a fi considerat dizident şi făcut ministru ori ambasador! Gata, a trecut vijelia, s-a spart tîrgul şi putem fi obiectivi, cum se spunea mereu în acele adunări generale! Obiectivi şi autocritici!
Încercînd să fiu din nou, cum am fost, adică obiectiv şi autocritic, mai mărturisesc şi faptul că după aceea mare lucru n-am păţit: am fost chemat de cîteva ori „la birou“, la B.O.B. şi muştruluit oareşicît de persoane care, mai apoi, adică după decembrie 1989, nici usturoi n-au mănat, nici… mă înţelegeţi, povestea e atît de cunoscută! De două ori s-a mers cevaşilea mai departe, cînd două colege, mai generălese, una MAI, alta MFA, au cerut să fiu dat afară din Universitate pentru ceea ce spusesem în adunarea generală. S-au găsit însă, atunci, un tovarăş, domnul Ghiţă Florea, şi o tovarăşă, doamna Clătici – eu aşa le vorbeam la toţi tovarăşii, numai cu domnule şi cu doamnă – care n-au împărtăşit ideea exmatriculării unui cadru didactic. Le mai mulţumesc acum, încă o dată! Aşa că Revoluţia m-a prins pe postul de angajat mai departe al Universităţii, cu un grad didactic pe care îl păstrez şi azi, ceea ce devine un motiv de mare satisfacţie pentru subsemnatul, isprava mea cea mai frumoasă de după revoluţie! Mai frumoasă chiar şi decît cele scrise în „România Mare“ despre mine de cîţiva aprigi admiratori!
Vreme de aproape douăzeci de ani am locuit în camere mobilate, cu geamantanul după mine prăpădind astfel o mulţime de manuscrise, căci n-am publicat nici pe departe tot ce am scris. Am publicat totuşi vreo două mii de pagini – cărţi şi articole, şi, deşi membru de partid cum mă aflam, n-am scris nimic de lauda despre partidul din care făceam parte, nici despre conducătorii săi, cei doi! Ceea ce ar dovedi că nimeni nu a fost obligat s-o facă! Nu aveai nimic de pierdut dacă te ţineai de-o parte. Fireşte, de cîştigat o fi fost, dar nu ştiu dacă au avut de cîştigat toţi cei care au făcut-o! Se pare că a existat o ofertă mai mare decît cererea plătită! Mulţi şi-au răcit gura de pomană! Cîteva cărţi, însumînd peste o mie de pagini, mi-au fost respinse de cenzură, pe motive ideologice, nu eram pe linie. Iar în 1980, cînd m-am mutat şi eu într-o casă mai ca lumea, a trebuit s-o plătesc, s-o cumpăr! Astfel că, într-o socoteală totală, aş putea spune că nu le datorez nimic comuniştilor! Ba dimpotrivă, aş avea o mulţime de motive să mă plîng de ei şi m-am tot plîns, nu i-am menajat, căci nici ei pe mine!
Dar, cu toate astea , Acum , Cînd văd ce vede toată lumea , dar asta nu mai contează,
Cînd suntem liberi să spunem tot ce gîndim şi dorim, suntem liberi să scriem şi să vorbim, dar nu mai contează deloc ce gîndeşti şi ce vorbeşti, poţi să spui orice şi este ca şi cînd nu ai spus nimic,
Cînd văd cine s-au grăbit să fie cei mai anticomunişti comunişti, scuipînd acolo unde pînă în decembrie 1989 au sărutat şi lins de bună voie şi nesiliţi,
Cînd văd că de această prăbuşire a comunismului vor să profite cei care au avut cel mai mult de cîştigat de pe urma instaurării comunismului,
Cînd văd starea în care a fost adusă ţara de elita anticomunistă din cadrul organizaţiei de bază UTC şi PCR a cartierului Primăverii,
Cînd îi văd pe cei ce au supt din pensia de ilegalist a mă-sii ori a tătîne-su încercînd să ne convingă, cu ajutorul „Europei libere“, cît au fost ei de victime ale dictaturii totalitare,
Cînd văd ce uşor le vine atîtor nulități să dea vina pe regimul comunist, din a cărui pricină s-au născut ei fără nici un har, fără nici un talent, dar cu o imensă putere de a-l urî pe cel ce poate şi ştie să facă mai bine, pe cel lăsat cu har de la Dumnezeu,
Cînd pricep că mizeria din noi, cea de odinioară, nu se datora sistemului, aşa cum ne-am amăgit noi vreme de patruzeci de ani, ci era mizerie înnăscută şi veche de cînd lumea, drept care o vedem azi înflorind şi lăfăindu-se ca niciodată în istoria morală a acestui neam,
Cînd sunt încurajate pe toate căile emigrarea tineretului şi avorturile, adică îmbătrînirea galopantă a acestui popor,
Cînd toate aceste năprazne cumplite sunt azi cu putinţă de pe urma eroilor anticomunişti care ne guvernează ţara,
Mă cuprinde un fel de panică ! Nu cumva pentru tot „trecutul“ meu, adică pentru tot ce am făcut eu pînă în decembrie 1989, se vor găsi unii să mă considere … anticomunist şi să mă vîre în aceeaşi oală cu anticomuniştii ăştia mai noi? Drept care mă simt dator să declar în modul cel mai solemn şi mai răspicat cu putinţă: nu ştiu, poate că am fost anticomunist, dar asta numai pînă în decembrie 1989 ! De atunci încoace, mai ales de cînd anticomuniştii s-au făcut tot mai activi şi mai auziţi, pe la Cotroceni, în Piaţa Victoriei sau sus, în Dealul Mitropoliei, ducînd ţara de rîpă, mă simt nevoit să bat în retragere şi să-mi revizui opţiunile politice – sau măcar terminologia! Cred, aşadar, că eu nu (mai) sunt anticomunist! M-au lecuit alde Severin Adrian şi alţi revoluţionari.
Nu ştiu exact ce sunt , dar anticomunist nu sunt! Nu mai sunt! Nu mai pot să fiu atîta timp cît, de doi ani de zile, ceea ce se întîmplă în România îşi zice reformă anticomunistă! Eu i-aş spune, în termenii cei mai potriviţi, REFORMĂ ANTI-ROMÂNEASCĂ! Comunismul şi anticomunismul dovedindu-se astfel a fi cele două umbrele, una de soare, alta de vreme mai ceţoasă, sub care se adăposteşte şi prosperă aceeaşi afacere murdară: antiromânismul.
Nota bene: Prin comunism, în fraza de mai sus, voi a înţelege îndeosebi perioada scursă de la 9 mai 1921 pînă pe la începutul anilor ’60. După aprilie 1964 s-a făcut evident efortul PCR de a se curăţa şi lepăda de antiromânism! Cum s-a ajuns la acest moment de cotitură, în ce măsură s-a realizat această cotitură, cine a susţinut-o, cine a blocat-o, cine a profitat de pe urma acestei încercări, cît a fost ea de sinceră?, iată cîteva din întrebările fără de care discuţia noastră nu poate continua. Vom reveni, aşadar, deşi nu ne considerăm a fi dintre cei mai informaţi asupra subiectului.
.
Prof.univ.dr. ION COJA
(Text publicat în „Totuşi iubirea“, 1992)
