Antiromânismul, versus naționalism patriotic românesc !
Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. De acest adevăr trist și jenant trebuie să se pătrundă mintea fiecărui politician roman, a oricărui tînăr care încearcă să priceapă trecutul românesc și să imagineze viitorul nostru, ca natziune. Ca sa excludem orice confuzie, nationalismul patriotic romanesc implica de la inceput contracararea revizionismului, a xenofobiei si anti-semitismului ce trebuie să intre în preocupările curente ale fiecărui cetățean lucid, conștient de statutul său, de menirea sa. Dar si a serviciilor de specialitate!
Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic de afara, menite să submineze interesele românilor, ale statului român.
În spatele acestor strategii ostile se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României. Identificarea şi contracararea acestor grupuri nu poate fi lăsată numai în sarcina instituţiilor statului specializate în acest sens. Acţiunea politică, a partidelor, a liderilor politici, a organizaţiilor non guvernamentale, a persoanelor particulare, a liderilor de opinie, poate fi mai eficientă în multe cazuri.E timpul să elaborăm o strategie naţională de combatere şi contracarare a anti-românismului. O asemenea strategie publica lipseşte în momentul de faţă,din actuala campanie electorala dintr-un motiv pe care trebuie să-l conştientizăm cu maximă seriozitate, în regim de urgență: în decembrie 1989 în România au fost „implementate” radacinile unor regimuri de guvernare anti-românească. Acest fenomen anti-românesc guvernează şi azi.
Combaterea anti-românismului trebuie să înceapă prin demascarea caracterului anti-national, trădător de Ţară şi de Neam, nu doar al guvernărilor de care am avut parte după 1990, dar si nominal, al guvernantilor, inclusiv al prestaţiei anturajului apropiat al celor trei fosti preşedinţi. Nu trebuie urmărită neapărat vinovăţia penală a celor acuzaţi.
Mulţi dintre ei au participat la ruinarea Ţării din prostie şi incompetenţă, din lăcomie sau şantajaţi. Mai importantă decât stabilirea vinovăţiei este trecerea celor implicaţi pe o linie moartă a vieţii noastre publice, punerea lor în situaţia de a nu mai putea face rău cuiva.
Combaterea anti-românismului nu trebuie să producă victime nevinovate. A scoate pe cineva din funcţii de decizie, de guvernare, de răspundere politică, pentru vina sau suspiciunea întemeiată de a fi participat la realizarea unor proiecte şi politici anti-româneşti este un gest de legitimă apărare a societăţii româneşti.
S-au vandut o treime din padurile tarii si 40% din terenul agricol, in culisele tehnocrate, se pun la cale ultimele mari „privatizari” incepand cu marile centrale electrice si hidrocentrale, s-au dat, pe accize ridicol de mici bogatiile subsolului si noile pungi pe petrol si gaze.
Numai aplicarea unor sancţiuni penale poate genera asemenea situaţii. Felul cum acestea vor aplica legea ţine strict de organizarea Justiţiei. Iar ca naționaliști ne dăm seama cât de imperios necesară este ca în România să funcționeze o justiție corectă și independentă.
Problema poate cea mai grea este pusă de cei care contestă realitatea anti-românismului ca fenomen cu urmări grave în viaţa noastră de toate zilele. Nu sunt puţini scepticii şi „realiştii, lucizii”, deseori ironici, care refuză pur şi simplu să ia seama la dovezile existenţei active a anti-românismului. Nu este deloc exclus, ba este chiar foarte logic – e vorba de logica răului!- ca în strategia anti-românismului să intre şi preocuparea de a combate şi descuraja… acţiunea de demascare a anti-românismului.
În timp am descoperit cu stupoare că anti-românismul funcţionează ca strategie cu consecinţe dintre cele mai palpabile, la nivelul existenţei unor oameni nevinovaţi. Aveam cunoştinţă de anti-românismul, să zicem, al unor teorii istorice, susţinute de unii istorici împotriva bunului simţ şi a numeroase argumente istorice irefutabile. Cazul, bunăoară, al istoricilor care contestă şi azi continuitatea şi vechimea noastră în Nordul Dunării. 
Dar eşecul aproape total al ideii naţionale în politica românească, cade în primul rând în vina celor două foste partide istorice cu angajament national, a liderilor îndeosebi. Aceştia au ocupat pe eşichierul politic o anumită poziţie, la care avea dreptul electoratul naţionalist, şi practic au trădat aşteptările acestui electorat. Nu e întâmplător că printre cei 50% dintre românii care nu se prezintă la vot, majoritatea sunt naţionaliştii care nu se regăsesc în niciun program politic, în niciun partid! Bilanţul politicii naţionaliste este atât de jalnic, încât niciun lider PUNR sau PRM nu mai are dreptul să ne amintească şi partea bună, importanta, a activităţii, a reuşitei prestaţiei acestora. Contează rezultatul final, tristul adevăr că pe scena politică românească lipseşte cu desăvârşire conştiinţa interesului naţional. Acaparat azi lozincard de un oarecare…
Şi asta nu de ieri, de azi, ci de ani de zile. În fond, această conştiinţă a interesului naţional nu produce niciun efect politic important încă din ziua de 22 decembrie 1989… Este ziua în care în România a fost abolit românismul ca politică de stat. (ddr)
