Pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, în urma ultimatumurilor sovietice din 26 și 27 iunie 1940 înseamnă, ca reper cronologic, începutul unui șir de tragedii, cu urmări care și astăzi marchează conștiința colectivă a poporului român.
S-au petrecut fapte grave, de ambele părți ale baricadei, care cu greu sunt recunoscute de istoriografia oficială. Despre „Iadul de peste Prut”, adică tratamentul de deznaționalizare și teroare pe care românii l-au primit din partea autorităților sovietice, în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, în teritoriile cedate, ne-am referit mai pe larg și pe baza unor documente inedite în alte lucrări dedicate serviciilor secrete românești. Revin acum, cu un document elaborat de SSI la 10 octombrie 1940, care aduce foarte multe detalii, cazuri concrete, descrieri de evenimente care nu pot fi contestate.
Raportului final, dacă ar fi cunoscut macar  acest document, nu s-ar mai fi hazardat în formularea următoarelor fraze: „Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie – 3 septembrie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia și nordul Bucovinei s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă, a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor”[2];
 „nu există probe (sic!) că evreii au luat parte la acțiuni contra autorităților românești sau a administrației românești”[3]; „puține situații și nume concrete”[4].
Autorii utilizează expresia „mareșalul fascist Antonescu”, ceea ce le demască … bunele intenții, dar mai ales lipsa de cunoaștere profundă a istoriei românilor. Îi informez pe distinșii istorici că mareșalul Ion Antonescu nu a avut nimic de-a face cu fascismul italian. De asemenea, nu a avut ici o legătură nici cu ideologia național-socialismului german.si nici nu a avut vreo Convenție de război cu Italia sau cu Germania.
După cum a declarat la așa-zisul „proces al marii trădări naționale”: „Doar nu era să stau cu mâinile încrucișate și să privesc cum Germania eliberează teritoriile (Basarabia și Bucovina de nord) cedate fără luptă cu un an înainte”. A fost, prin urmare un război paralel pe care România l-a purtat alături de Germania si nu subordonata ei contra URSS, dar fiecare cu obiective swale diferite: Germania pentru a accede la zonele bogate în resurse ale Uralilor, iar România pentru a-și reface unitatea național-statală. Din această cauză, războiul României contra URSS s-a mai numit în epocă și „războiul sfânt al reîntregirii”. Și așa va rămâne în sufletele și memoria adevăraților români.

În ceea ce privește o altă expresie utilizată de autori: „regimul de teroare și deznaționalizare a evreilor”, le aducem aminte două lucruri, fundamentale. În primul rând, în perioada 1941 – 1944 a apărut în București și a circulat liber în toată țara „Gazeta evreiască”, săptămânal al Comunității evreiești din România, singura publicație evreiască din lume la acea vreme. Cine parcurge  colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani poate constata cu ușurință că pentru fiecare zi era anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă. În al doilea rând, a funcționat fără întrerupere Teatrul Barașeum al comunității evreiești, de asemenea, fiind singura instituție de cultură de acest gen din Europa în acele timpuri care au  funcționat pe toată durata războiului cu două săli arhipline, una la București și cealaltă la Iași. 
Din martie 1941 și până în toamna anului 1944 pe scena acestui teatru au fost montate 40 de piese de diferite genuri. Tot aici a fost jucată în premieră, începând cu luna aprilie 1942 celebra piesa Steaua fără nume, a reputatului scriitor Mihail Sebastian (Iosif Hechter) prestigios dramaturg si scriitor român de origine evreu.
Mai mult. Unul dintre cei mai prestigiosi scriitori evrei din acea perioadă, Marius Mircu a făcut o declaratie publică la Ierusalim, la începutul anilor ’50 în care s-a referit la următoarele aspecte ale situației evreilor din perioada 1940-1944, precizand ca:
„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;
– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;
– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;
– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;
– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;
– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;
– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;
– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…

Să mai consemnăm și un alt document memorialistic. Iată un fragment din declarația reputatului Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat în 1955 în New York, SUA,  Broadway at 71st St., în care se menționa: „…Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor.  Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb si pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.  Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, dar lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică…” 

Parcurgând doar aceste documente de necontestat ne întrebăm cu îndreptățire unde este scoasa deznaționalizarea și regimul de teroare? 
A nu se confunda, așa cum fac intenționat fostii ,dar si actualii comunisti  de la Institutul pentru studiul Holocaustului din România, erorile grave, cu tragice consecințe în tentativele de a disloca comunități civile cu preponderență evrei fără cetățenie română, din zona frontului cu nenorocitul Program hitlerist al „soluției finale”. 
Apoi daca dislocările de populație din zona de purtare a războiului era o obligație înscrisă în sistemul de drept internațional, respectiv Tratatul de la Haga(din 1889 și 1907), Tratatul și Convențiile de la Geneva (1864 și 1925), precum și Declarația Societății Națiunilor din 1938 pentru protecția populațiilor civile împotriva bombardamentelor, ce s-a întâmplat la Odessa în octombrie-noiembrie 1941 a fost o tragedie, ca de altfel cam tot ce s-a întâmplat în războaiele mondiale sau în oricare alt război.
Termenul de holocaust a fost utilizat de evrei abia în anii ’60, deci nu este un termen tocmai operabil pentru
evenimentele din al Doilea Război Mondial. Asta dacă vrem să reconstituim cu obiectivitate istoria.
Dacă dorim să o falsificăm in stil comunist, fie prin omitere, fie prin utilizarea unor termeni neîntâlniți în documente, dar inventați din motive politice, propagandistice sau de altă natură, nu facem nimic altceva, decât să repetăm ceea ce au făcut marea majoritate a cercetatorilor comuniștii… multi dintre ei chiar evrei !! 
Știm bine că noțiunile de comuniști și evrei în zona Moldovei și a Basarabiei, în epoca respectivă, se cam confundau, după cum rezultă din multe documente pe care le putem reproduce .
De aici și expresiile  des utilizate de intelectualii Legiunii, dar și de analiștii SSI, ori de cercetatori „iudeo (evrei) -comuniști”. Acesta a fost un termen utilizat în epocă pentru a desemna o anumită categorie de oameni, care au avut realmente de suferit în timpul operațiilor militare pe frontul de est. Dar care, la rândul ei a produs o serie de acțiuni ultra-reprobabile, printre care crime și jafuri, contra autorităților și armatei române în retragere. 
Sunt aspecte pe care renumiți „holocaustologi” fie le ignoră, fie le… ridiculizează sau le trec la capitolul de aspecte „minore”, „neînsemnate”. 
Dar documentele dovedesc  cât se poate de limpede cum au stat lucurile și vin să stabilească cu claritate adevărul istoric.
În același timp, documentul atestă că afirmațiile mareșalului Ion Antonescu formulate cu claritate ori pe „un ton dur” după alții, în scrisoarea de răspuns adresată lui Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România, la 21 octombrie 1941 publicată în presa vremii, care erau adevărate și se bazau pe fapte: „Ce-ați făcut Dumneavoastră, leaderii Comunitatii anul trecut când ați auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia și Bucovina, care au scuipat ofițerii noștri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele și când au putut au omorât mișelește soldații cu bâte. Avem dovezi”[7].
Reconstituind cu precizie firul cronologic al evenimentelor, să consemnăm doar faptul că mai întâi a fost conportamentul „oribil” (expresia îi aparține regelui Carol al II-lea) al evreilor și comuniștilor din Basarabia la retragerea armatei și autoritățiulor civile românești în urma ultimatumului dat de URSS, în 26-27 iunie 1940, așa cum atestă și documentul din anexa acestui studiu, pentru ca la 26 iunie 1941, bombardamentul aviației sovietice asupra Iașului, zonă de război germană, la care populația evreiască și-a adus contribuția prin semnalizările pe timp de noapte, care a produs o adevărată catastrofă în rândul populației civile, 600 de morți, din care 38 evrei.

 Prof. univ. dr. Cristian Troncotă