În urma arbitrajului de la Viena din 30 august 1940, România a pierdut ceea ce se va numi Transilvania de Nord, respectiv 43.492 km. pătraţi din teritoriul, parţial sau total, a 14 judeţe – Bihor, Ciuc, Cluj, Maramureş, Someş, Mureş, Năsăud, Odorhei, Sălaj, Satu Mare, Trei Scaune, Târnava Mare, Târnava Mică, Câmpulung Moldovenesc – cu o populaţie de peste 2.600.000 locuitori, din care majoritatea o constituiau românii.

Soluţia aleasă de Hitler în diferendul româno-ungar a fost în primul rând satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale Reich-ului, precum şi subordonarea politică a celor două state. Cea mai elocventă caracterizare a deciziei luate la Viena a făcut-o ministrul de externe german, von Ribbentrop, într-o discuţie cu omologul bulgar: „Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că, după pronunţarea lui, ministrul de externe român a leşinat, iar premierul ungar şi-a anunţat demisia”. Starea de sănătate a ministrului român şi reacţia sa în faţa hărţii Transilvaniei cu noua frontieră româno-ungară, pe care erau semnăturile olografe ale lui Ciano şi Ribbentrop, este confirmată de însuşi Mihail Manoilescu în memoriile sale. În acelaşi timp, faptul că Germania şi Italia au acordat garanţii pentru integritatea teritorială şi inviolabilitatea frontierelor statale numai României, nu şi Ungariei, a determinat pe contele Pál Teleki să demisioneze imediat după acceptarea arbitrajului. Cu toate aşteptările arbitrilor, raporturile româno-ungare nu s-au îmbunătăţit, ci s-au acutizat mai mult în perioada ce a urmat. Această „afacere sumbră”, cum avea să caracterizeze arbitrajul de la Viena Grigore Gafencu, fost ministru al afacerilor străine, în acele zile trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Moscova, a declanşat în ambele ţări pasiuni şi resentimente. Din acel moment Germania şi-a asumat rolul de stăpân necontestat al destinelor României şi Ungariei, prin care şi-a asigurat marşul ei spre sud, în Balcani, pe care voia să-l parcurgă de una singură. Acordarea de către Axă, mai precis de către Germania, de garanţii teritoriale României, acest „premiu de consolare” pentru o ţară atât de crunt amputată, îl face pe Grigore Gafencu să aprecieze că de la linia Prutului şi Dunărea de Jos, unde s-a oprit Uniunea Sovietică, începe zona de influenţă germană, în care nici o altă influenţă străină nu mai era tolerată.

În opinia oamenilor politici români, Nicolae Iorga şi Iuliu Maniu, Transilvania de Nord a fost pierdută în momentul când Uniunea Sovietică a intrat în Basarabia. Asocierea URSS este corectă. În virtutea Pactului Hitler-Stalin, marele absent de la Viena a fost URSS. De remarcat că atunci când şeful reprezentanţei diplomatice a Reich-ului la Moscova, Friedrich Werner von der Schulenburg, se prezintă la comisarul poporului pentru afacerile străine, Viaceslav M. Molotov, pentru a-l informa cu privire la arbitrajul în litigiul româno-ungar de la Viena, pe 31 august 1940, la numai 24 de ore de la eveniment, demnitarul sovietic a reproşat Germaniei că URSS nu a fost invitată. Molotov a acuzat guvernul german că a încălcat articolul 3 din Tratatul de neagresiune, în care se vorbeşte despre consultări în probleme care interesează cele două părţi.

Mult mai clar a fost demnitarul sovietic la întâlnirea din 6 septembrie 1940 cu ambasadorul german, când acesta din urmă a înmânat răspunsul guvernului german la declaraţia lui Molotov din 31 august 1940. V.M. Molotov i-a declarat lui von der Schulenburg că Germania a dat dovadă de lipsă de loialitate faţă de angajamentul asumat în 1939 din următoarele considerente:
– Hotărârile luate la Viena se referă tocmai la problemele în care sunt necesare consultaţii şi informare pentru că în cazul respectiv se rezolva problema a două state vecine cu Uniunea Sovietică (n.n. România şi Ungaria). Cu toate acestea, Germania a făcut informarea după hotărârea de arbitraj de la Viena;
– În luna iunie 1940, s-a stabilit că Germania şi Italia trebuie să rezolve împreună cu URSS chestiunile sud – estului Europei şi că prevederea referitoare la consultări se extinde şi asupra ţărilor balcanice. Guvernul german nu a îndeplinit-o;
– În ce priveşte negocierile referitoare la Basarabia şi Bucovina, guvernul sovietic a informat anticipat guvernul german. După informare, guvernul sovietic a aşteptat câtva timp răspunsul guvernului german pentru a adopta hotărârea. Primind răspunsul, guvernul sovietic a mers în întâmpinarea guvernului german şi a redus pretenţiile faţă de România, în privinţa Bucovinei, numai la partea de nord. Dar tot atunci, Molotov a declarat că în momentul când vom aborda în condiţii corespunzătoare chestiunea Bucovinei de Sud, sperăm că guvernul german ne va sprijini şi în această problemă.

Legat de ultima chestiune, demnitarul sovietic a subliniat că „acordarea de garanţii României este în dezacord cu această dorinţă a guvernului sovietic”. În finalul întâlnirii, după ce recunoaşte că interesele germane în România sunt serioase, Molotov mai aminteşte încă o dată declaraţia sa anterioară cu privire la Bucovina de Sud, adăugând faptul că „din partea guvernului german nu s-a primit nici un răspuns, nici pozitiv, nici negativ, la această declaraţie”.
Astfel, la un an de la semnarea Pactului Hitler-Stalin, se produce a doua mare fisură în implementarea acestuia. Faptul este sesizat de către Grigore Gafencu, care transmite de la Moscova un raport „strict confidenţial” centralei Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, datat 21 septembrie 1940, pe tema supărării guvernului sovietic în urma Conferinţei de Arbitraj de la Viena, mai ales pentru garanţiile acordate de Germania şi Italia României. Diplomatul român, fără a cunoaşte detaliile din corespondenţa germano-sovietică referitoare la Basarabia şi Bucovina – de Nord şi de Sud -, apreciază că „împărţirea zonelor de influenţă între Germania şi Uniunea Sovietică nu pare să fi fost destul de precisă în ce priveşte sud-estul. Ruşii au păstrat o rezervă mentală referitoare la Balcani – o uşă întredeschisă spre sud – o putinţă de a-şi împlini odată visul de a fi ei stăpâni exclusivi în Marea Neagră şi la Strâmtori. Apropierea lor de Carpaţi şi de petrolul românesc le îngăduia, de asemenea, să ocupe poziţii de apărare prielnice în cazul unei întoarceri ofensive a Germaniei. În faţa visurilor sau a unor planuri mai precise sovietice, Germania ridică o barieră: mersul spre Sud e oprit, petrolul e la dispoziţia germanilor, prin Constanţa – germanii ajung la Marea Neagră, Dunărea e un fluviu german”.
O a treia mare discordanţă în funcţionarea Pactului Hitler-Stalin se produce în evenimentele legate de Chestiunea Dunării. Al doilea război mondial a avut o primă urmare prin recunoaşterea Germaniei ca membră a organismului care gestiona Dunărea fluvială, respectiv Comisia Internaţională a Dunării (CID). Printr-o conferinţă dedicată Dunării şi organizată la Viena, între 5-12 septembrie 1940, Germania, Bulgaria, Ungaria, Italia, România, Slovacia şi Iugoslavia, au semnat un Aranjament, pentru încetarea CID şi stabilirea în locul ei al unui Consiliu al Dunării Fluviale.
De asemenea, Uniunea Sovietică reintră în scenă în vara anului 1940, când, prin ocuparea Basarabiei, devine din nou ţară riverană Dunării. Din acest moment, URSS declară că nu poate rămâne indiferentă faţă de regimul Dunării şi va participa la deciziile referitoare la fluviu. O primă reacţie o are fostul procuror general, Andrei Ianuarievici Vîşinski, devenit prim comisar adjunct la Afacerile Străine, care, la 11 septembrie 1940, îl înştiinţează pe ambasadorul Germaniei la Moscova, contele von der Schulenburg, că URSS este surprinsă că nu a fost invitată la Conferinţa Dunării de la Viena, subliniind că ţara sa este interesată de toate problemele dunărene. La scurt timp, Viaceslav M. Molotov, în calitate de comisar al poporului pentru Afacerile Străine, îi remite ambasadorului Germaniei o notă scrisă în care menţionează că aprobă lichidarea CID, dar pretinde şi lichidarea Comisiei Europene a Dunării (CED), care gestiona Dunărea maritimă. Mai mult, el propune crearea unei Comisii Dunărene unice pentru tot fluviul. Noua Comisie trebuia să includă, în concepţia sovietică, numai statele riverane, menţionate explicit: Germania, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, România şi URSS. Din start erau excluse Franţa, Anglia, dar şi Italia. În discuţia avută de contele Schulenburg cu Grigore Gafencu, ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, diplomatul german i-a relatat că Molotov era foarte bine informat şi documentat în Chestiunea Dunării, spunând că acesta i-a făcut istoricul pretenţiilor ruseşti şi i-a declarat că „era vorba de a remedia o situaţie de inferioritate a Rusiei care i se impusese în urma unui război nefericit pentru ea, războiul Crimeii”. Continuitatea între linia politică a Imperiului Rus şi cea a URSS este relevantă în acest caz.

În 24 octombrie 1940 se deschide la Bucureşti o Conferinţă a Dunării pentru reglementarea navigaţiei şi lichidarea CED. Participă Germania, având ca delegat pe Georg Martius, Italia, reprezentată de Renato Silenzi şi România, reprezentată de Vespasian V. Pella, ministru plenipotenţiar la CED. Uniunea Sovietică îşi anunţă ultimativ participarea, iar Germania, în virtutea Pactului Hitler-Stalin, nu poate fi decât de acord. Delegatul sovietic, Arkadi Sokolev, soseşte pe data de 28 octombrie 1940 şi face cunoscute propunerile sovietice. Acestea depăşesc însă anumite limite şi vor pune România într-o situaţie dificilă. Conţinutul notei sovietice este concentrat în 6 puncte:
– Dizolvarea Comisiei Europene a Dunării şi constituirea, pentru Dunărea maritimă, a unei administraţii româno-sovietice;
– Atribuţiile administraţiei română-sovietice vizează reglementarea şi controlul navigaţiei, exercitarea pilotajului, gestiunea financiară, elaborarea şi executarea lucrărilor hidrotehnice numai cu autorizaţia ambelor state;
– Regimul braţului Sulina, singurul de importanţă internaţională, să fie cel al libertăţii navigaţiei şi egalităţii pavilioanelor;
– Interzicerea navigaţiei vaselor de război, cu excepţia celor române şi sovietice. Tranzitul de armament şi muniţie este permis numai printr-o decizie comună română şi sovietică;
– Conflictele ce derivă din navigaţia pe Dunărea maritimă, să fie reglementate de o Curte de Arbitraj la care participă paritar România şi URSS şi unii subarbitri resortisanţi ai altor state dunărene;
– După instituirea unei Comisii unitare a Dunării, să se stabilească între această comisie şi administraţia româno-sovietică aceleaşi raporturi ca cele ce existau la timpul respectiv între CED şi administraţia românească.

Un raport al lui Vespasian Pella, adresat ministerului de externe, atrage atenţia asupra pericolelor ce rezultă din propunerile sovietice, subliniind că „precum Reichul la Conferinţa de la Viena a exclus Anglia şi Franţa din colaborarea pe Dunărea fluvială pentru că nu sunt riverane pe acel sector, tot aşa Rusia Sovietică doreşte să elimine Germania şi Italia de pe Dunărea maritimă”. Din acest motiv, Vespasian Pella şi Alexandru Crutzescu, reprezentanţii României, pun condiţia expresă ca acest „condominium româno-sovietic” pentru Dunărea maritimă, să fie pus sub controlul unui organ superior din care să facă parte Germania, Italia, România şi URSS.
România urmărea un aranjament provizoriu în ce priveşte viitorul statut al Dunării maritime, cu respectarea principiilor regimului internaţional aflat în vigoare la timpul respectiv, iar în cazul desfiinţării CED, constituirea unui organism internaţional identic, cu atribuţii similare îndeplinite de aceasta.
La Bucureşti nu s-a ajuns însă la un acord de compromis. Lucrările se întrerup pentru a permite o consultare directă între Germania şi URSS. Problemele Conferinţei Dunării, cu accent pe Dunărea maritimă, vor fi abordate în timpul vizitei lui Viaceslav Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940).
Cu acest prilej, demnitarul sovietic a susţinut ferm interesele ţării sale în zona pontică şi a Gurilor Dunării şi a cerut anularea garanţiei germano-italiene acordată României la 30 august 1940. În cadrul convorbirilor, Hitler a refuzat cererea sovietică, relevând interesele economice şi militare ale Germaniei în România. În acelaşi timp, el a subliniat interesul german pentru navigaţia pe cursul Dunării şi dezinteresul pentru navigaţia pe Marea Neagră.
Semnalul a fost cât se poate de clar că Germania vrea să menţină Dunărea în sfera ei de interese, inclusiv Dunărea maritimă.
La reluarea lucrărilor Conferinţei Dunării de la Bucureşti, la 5 decembrie 1940, România vine cu un proiect propriu, susţinut de Germania şi Italia, dar respins de URSS, care solicită acceptarea propunerilor sovietice iniţiale. Nu se ajunge la un compromis, fapt pentru care se decide suspendarea lucrărilor la 21 decembrie 1940. Acestea nu vor mai fi reluate niciodată în aceeaşi formulă.
În cele din urmă, Germania şi URSS, prin negocieri ulterioare în plan bilateral, cad de acord să lichideze ambele structuri dunărene – CED şi CID – care să fie înlocuite cu o singură Comisie Dunăreană, compusă din Germania, Italia, URSS şi statele riverane. Cu tot acest accept, nici la Berlin, şi nici la Moscova nu s-a vrut o împărţire a stăpânirii Dunării. Evenimentele ulterioare sunt relevante pentru ruptura produsă în raporturile dintre Hitler și Stalin, care va accelera deznodământul final – războiul germano-sovietic.
Astfel, modificarea regimului Dunării maritime a fost marcată de o încercare a Germaniei încă din 1942 (într-o conferinţă ţinută tot la Bucureşti, cu participarea Germaniei, Italiei şi României) de a desfiinţa CED şi de a realiza Comisie unică a riveranilor pentru Dunăre, fără URSS. Nu s-a ajuns la un acord, deoarece punctele de vedere complet opuse, român şi german, nu au putut fi conciliate. Delegatul României a susţinut atunci ca problema desfiinţării CED să fie amânată până la sfârşitul războiului.
Practic, în perioada războiului şi imediat după 23 august 1944, când România a trecut de partea aliaţilor şi a continuat războiul alături de URSS, Anglia şi SUA, navigaţia pe Dunăre a fost gestionată de Direcţia Dunării Maritime, organism al statului român, care a administrat şi finanţat lucrările nu numai pe acest segment, ci şi la Porţile de Fier. Dificultăţile au fost provocate de interpretarea dată de autorităţile militare sovietice a drepturilor ce decurg pentru URSS din Convenţia de Armistiţiu cu România, încheiată la 12 septembrie 1944. Armata Roşie a ridicat şi transportat pe teritoriul URSS, ca pradă de război, o mare parte din instalaţiile indispensabile asigurării navigaţiei, a ocupat regiunea gurilor braţului Sulina şi oraşul Sulina, pe care au declarat-o zonă militară.

La sfârşitul războiului, URSS îşi asumă un rol dominant în afacerile dunărene, atitudine manifestată în cadrul Conferinţei de la Belgrad (30 iulie – 18 august 1948) care este relevantă pentru poziţia de forţă adoptată de reprezentanţii ruşi, conduşi de Andrei Ianuarievici Vîşinski. La conferinţă au participat delegaţii din următoarele state: SUA, Anglia, Franţa, URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi România. Austria a avut la conferinţă o delegaţie de observatori, iar Germania nu a fost reprezentată. Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre, a avut ca bază un proiect sovietic prin care s-a impus principiul riveranităţii, potrivit căruia, reglementarea şi controlul navigaţiei pe Dunăre sunt de competenţa exclusivă a statelor riverane. Convenţia de la Belgrad, a fost adoptată cu majoritate de voturi (fostele state socialiste). Franţa şi Anglia s-au abţinut, iar SUA au votat împotrivă. Printr-un Protocol adiţional la Convenţie, s-a prevăzut că regimul aplicat anterior navigaţiei pe Dunăre nu mai este în vigoare. Se reconfirmă, astfel, desfiinţarea CED şi a CID.
Convenţia de la Belgrad, semnată de Bulgaria, Ungaria, România, URSS, Ucraina, Cehoslovacia şi Iugoslavia, a intrat în vigoare la 11 mai 1949. Austria a aderat la 7 ianuarie 1960.
În baza articolului 5 al Convenţiei, a fost instituită Comisia Dunării (CD), ca organizaţie interguvernamentală, formată din reprezentanţii statelor dunărene. Aceasta funcţionează şi azi în baza Convenţiei de la Belgrad din 1948, impusă de fosta URSS. A intrat în vigoare din 1949, având la început sediul la Galaţi, iar începând din anul 1954 la Budapesta.
Prin Convenţia de la Belgrad şi înfiinţarea Comisiei Dunării, din 1948, s-a realizat însă o fragmentare politică a Dunării, de o parte şi de alta a „cortinei de fier”, făcând ca traficul pe Dunăre să se dezvolte mai mult pe cursul mijlociu şi inferior, ce cuprindea spaţiul fostelor ţări socialiste. Desigur că mutaţiile geopolitice de după 1990 din Europa, în special destrămarea URSS (prin care Federaţia Rusă a pierdut calitatea de stat riveran Dunării), a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, impun o nouă reorganizare a cooperării dunărene. În 1996, s-a realizat „mica revizuire”, prin admiterea Germaniei, Croaţiei şi a Republicii Moldova.

CD se află astăzi în plin proces de transformare şi adaptare la condiţiile geopolitice din Bazinul Dunării. Contrar eterogenităţii celor 11 state componente – membre UE (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi România), din spaţiul ex-iugoslav (Croaţia şi Serbia) sau membre CSI (Federaţia Rusă, Ucraina şi Republica Moldova) – toate sunt conştiente de necesitatea schimbării. Modul de implicare în această acţiune diferă de la ţară la ţară, în funcţie de propriile interese, iar acestea sunt în primul rând economice.
Mutaţiile geopolitice sunt relevante. În 1948, fosta URSS a desfiinţat CED şi a scos Franţa, Anglia şi Italia din această structură instituţională nou creată, pe motiv că nu erau riverane Dunării. Recent, Franţa şi Turcia (la care se adaugă Olanda şi Cehia) au obţinut statut de observator la CD, iar Federaţia Rusă nu s-a mai putut opune pentru că ea însăşi nu mai este ţară riverană acestui fluviu. Astăzi un nou partener, Comisia Europeană de la Bruxelles, manifestă un interes major faţă de CD. Aceasta acţionează pentru eficientizarea Coridorului VII de transport pe ape interioare – Dunăre-Main-Rin, de la Constanţa la Rotterdam.
Consecinţele Pactului Hitler-Stalin sunt încă răni adânci pentru o serie de state rămase captive în sfera de influenţă sovietică, pentru simplul fapt că regimul comunist de tip sovietic a supravieţuit regimului nazist cu aproape o jumătate de veac.
Pentru că microbul comunismului mai există încă, atât în Est, cât şi în Vest, este nevoie de o istoriografie terapeutică pentru desfiinţarea vechilor versiuni ale istoriei dictate de propaganda comunistă şi scrierea altora noi. Încheierea Războiului Rece a produs schimbări în structura Europei de Est. Statele foste comuniste au fost transformate în democraţii. Elitele intelectuale şi mai ales noile generaţii de istorici, debarasaţi de propaganda comunistă, fac eforturi pentru a depăşi rivalităţile istorice şi condiţia de state prinse în trecut.
Prima parte aici: Discordanțe în funcționarea Pactului Ribbentrop-Molotov: Bucovina, Transilvania și problema Dunării (1)

Autor: Prof. univ. dr. Alexandru Ghișa,
Sursa: art-emis.ro

Notă
Prof. univ. dr. Alexandru Ghișa, cadru didactic asociat al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, a lucrat la Ambasada României de la Budapesta ca atașat cultural (1987-1989) și consilier politic (2000 – 2005). Este unul dintre cei mai cunoscuți analiști ai relațiilor româno-maghiare.

Bibliografie
– Studiu publicat în Marius Mureșan, Marina Trufan (coord.) Anul 1940 în istoria Europei, Între expansiune și declin, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020, pp. 30-57.
– Grigore Gafencu, Preliminariile războiului din răsărit. De la Acordul de la Moscova(21 august 1939) până la ostilităţile cu Rusia(22 iunie 1941), ediţie în limba română de Laurenţiu Constantiniu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 330, p. 331, p. 346, p.354, p. 356, p. 567.
– Florin Constantiniu, 9 mai 1945: Nimic de sărbătorit!, în revista „Istorie şi civilizaţie”, Anul II, nr. 8/mai 2010, p.3. – Nazi-Soviet Relations, 1939-1941, Washington D.C., 1948.
– Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin şi România, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 56. – Ion Şişcanu, Basarabia în contextul relaţiilor sovieto-române. 1940, Editura Civitas, Chişinău, 2007, p. 11 (fiind citată lucrarea A.M. Lazarev, Moldovscaia sovetscaia gosudarstvennosti i bessarabschii vopros, Chişhinev, 1974 și  articolul lui A.M. Lazarev, Pact Molotova-Ribbentropa i Bassarabia, publicat în „Sovetscaia Moldavia”, la 8 iunie 1991).
– Ingeborg Fleischauer, Der deutch-sowjetische Grenzund Freundschaftsvertrag vom 28 September 1939. Die deutsche Aufzeichnungen über die Verhandlungen zwischen Stalin, Molotov und Ribbentrop in Moskau, „Vierteljahrshefte für Zeitgeschichte”, 39, 1991, 3 Heft, pp. 447-470.
– Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 117-118 (este publicat integral textul Tratatului germano-sovietic de frontieră şi prietenie), p. 110,
– Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010, p. 355.
– Andreas von Mettenheim, De pe pământ german poate emana doar pacea, în Magazin Istoric, nr. 1(514), ianuarie 2010, p. 6-7. – Vasile Buga, Poziţia Cominternului şi Pactul Ribbentrop-Molotov, în Arhivele Totalitarismului, editată de Academia Română – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, nr. 3-4/2010, p. 167.
– Ion Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 229.
– Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni …Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 38-39, p. 121 – Vitalie Văratic, Şase zile din istoria Bucovinei (28 iunie-3 iulie 1940). Invazia şi anexarea nordului Bucovinei de către URSS, Editura Institutului Bucovina-asarabia, Rădăuţi-Bucovina, 2001, p. 33, p. 34, doc. nr. 2, p. 180-181 (preluat din Akten zur Deutschen Ausvärtigen Politik 1918-1945, serie D, Band X, P. Keppler Verlag K G. Frankfurt am Main, 1963, p. 3-4), doc. nr. 4, p. 183-185, doc. 8, p. 195-196, doc. 56, p. 253-254
– Relaţiile româno-sovietice.Documente, vol. II (1935-1941), Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, Bucureşti, doc. 160, p. 314-319, doc. 161, p. 320-323, doc. 163, p. 324-331, doc. 164, p. 331-332, doc. 173, p. 348-349, doc. 209, p. 410 – Cornel Grad, Al doilea Arbitraj de la Viena, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 27, p. 30, p. 42-43, p. 52-53.
– AMAE, Fond 71/1939. E.9.XII (Conferinţa româno-maghiară de la Turnu Severin pentru stabilirea noii frontiere între cele 2 ţări), vol. 218, p. 247-253 (Procesul verbal al şedinţei din 16 august 1940), p. 271-276 (Procesul verbal al şedinţei din 19 august 1940) şi p. 302-315 (Protocolul şedinţei din 24 august 1940). Fond 71/ 1920-1944. Transilvania, vol. 12, f. 42-43. Fond 71/URSS 1940, vol. 93, p. 517-518, p. 468, p. 470-471. Fond Protocol, vol. 29, Dosar Comisia Dunării, Raport Regimul Dunării, p. 9, nota 2 subsol. Problema 23, dosar 8.U.3 Administraţia Fluvială a Dunării de Jos. Convenţia despre regimul navigaţiei pe Dunăre., p. 19, p. 22.
– Ottmar Traşcă, Relațiile politice și militare româno-germane, septembrie 1940, p. 312-313 – Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena, p. 211-212. p. 224.
Vasile Puşcaş, Pulsul istoriei în Europa Centrală, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1998, p. 105. – T.M. Islamov, T.A. Pokivailova (coord.), Transilvanschii vopros. Vengero-Rumînskii teritorialnîi spor i SSSR – 1940-1946. Documentî (Chestiunea Transilvaniei. Litigiul teritorial ungaro-român şi URSS – 1940-1946. Documente), Editura Rosspen, Moscova, 2000, doc. 22, p. 76-78, doc. 25, p. 83-87 / traducere Vasile Oroian.
– Arthur Viorel Tuluş, Dunărea maritimă între Aranjamentul de la Sinaia şi Acordul de la Belgrad (1938-1948), Galaţi University Press, 2008, p. 162-163, p. 169.
– Nicolae Popa, Dunărea, axă sau falie geopolitică?, în revista „GeoPolitica”, editată de Asociaţia de geopolitică „Ion Conea”, Bucureşti, 2006, Anul IV, nr. 19, pag. 44. – „The Economist”, Londra, martie 2010, Sfârşitul istoriei, revizuit (articol de opinie).

Preliminariile celui de-al doilea război global, 1939-1945, a fost marcat de două compromisuri majore în raporturile intra-europene: Acordul de la München (29-30 septembrie 1938), care a deschis poarta dezordinii în echilibrul european şi Acordul de la Moscova (Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939) care a deschis porţile războiului. Acesta din urmă, însoţit de un protocol adiţional secret, a avut ca obiectiv împărţirea sferelor de influenţă în spaţiul geopolitic situat între Germania şi URSS, de la Marea Baltică la Dunăre şi a dat lumină verde planurilor de război ale lui Hitler.
Pactul Ribbentrop-Molotov, o alianţă împotriva firii, între două regimuri totalitare – unul nazist, condus de Adolf Hitler şi unul comunist, condus de Iosif Stalin – a prins România între două puteri cu intenţii ostile declarate la adresa sa, Germania şi Uniunea Sovietică. Nu este de mirare că România devine spaţiul în care se manifestă primele discordanţe în funcţionarea acestui Pact.
Prin ultimatumul adresat de Moscova guvernului de la Bucureşti la 26 iunie 1940 şi ocuparea prin forţă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, rezultă că URSS a încălcat prevederile Protocolului adiţional secret, în care nu a fost stipulată Bucovina. Această regiune a României, considerată de Hitler ca fost teritoriu austriac, cu populaţie germană consistentă, urma să intre în sfera de influenţă germană. Reacţia Germaniei l-a determinat pe Stalin să-şi limiteze pretenţiile la Bucovina de Nord.
Supărarea lui Hitler s-a manifestat la arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, unde URSS nu este invitată, deşi revendica pretenţii asupra Bucovinei de Sud. După cedarea către Ungaria a Transilvaniei de Nord şi către Bulgaria a Dobrogei de Sud, Germania şi Italia acordă României o garanţie teritorială, care deranjează profund URSS deoarece îi limitează drumul spre vest şi sud la linia Prutului şi a Dunării.

De asemenea, prin ocuparea Austriei de către Germania, la 5 aprilie 1938, aceasta din urmă consideră Dunărea fluviu german. La Conferinţa Dunării organizată la Viena (5-12 septembrie 1940), Germania desfiinţează Comisia Internaţională a Dunării – CID şi înfiinţează un Consiliu al Dunării Fluviale.
După ocuparea Basarabiei, URSS devine riverană Dunării şi declară că este interesată de toate problemele dunărene.
Acceptă desfiinţarea CID, dar propune şi desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării – CED şi crearea unei Comisii Dunărene unice pentru tot fluviul, ceea ce nu convine Germaniei.
Conferinţa Dunării de la Bucureşti (24 octombrie – 21 decembrie 1940) nu ajunge la nici un rezultat, ceea ce produce o adevărată ruptură între Hitler şi Stalin, accelerând deznodământul final – războiul germano-sovietic.
La 1 decembrie 1943, când al doilea război mondial era încă în plină desfăşurare, Grigore Gafencu, fost ministru al Afacerilor Străine la Bucureşti (21 decembrie 1938 – 1 iunie 1940), apoi trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Moscova (10 august 1940 – 22 iunie 1941), a luat parte la o dezbatere lansată de publicaţia „Journal du Genève” din Elveţia pe tema crizei europene din acele vremuri.
La timpul respectiv, diplomatul român aprecia şi el că la baza declanşării conflictului european au stat două pacte fatale: Acordul de la München (29-30 septembrie 1938), care a deschis poarta dezordinii pe continent şi Acordul de la Moscova (Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939), care a deschis porţile războiului. El exprima ideea că, în baza acestor acorduri, anumite mari puteri, prin excluderea altora, îşi arogau dreptul de a-şi atribui zone de influenţă şi spaţii vitale. Aceste aprecieri au fost exprimate în condiţiile în care Grigore Gafencu nu a avut cunoştinţă de Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov.

În anii imediat postbelici şi mai ales în lunga perioadă a războiului rece (1948-1989), percepţia preliminariilor războiului şi mai ales a alianţei sovieto-fasciste din prima fază a conflictului, a fost una văzută şi interpretată prin ochelarii învingătorilor. Atât istoriografia rusă, cât şi cea anglo-americană s-au ferit şi sunt încă reţinute în a-l asocia pe liderul comunist de la Kremlin, Iosif Visarionovici Stalin, cu dictatorul nazist de la Berlin, Adolf Hitler. Chiar dacă în vest şi mai ales în Statele Unite ale Americii s-au mai făcut unele referiri la Pactul sovieto-german de neagresiune încă din 1948, când Departamentul de Stat a publicat documentele din arhivele germane capturate pentru a dezvălui cooperarea dintre comunişti şi nazişti, în jurul Protocolului adiţional secret s-a purtat o polemică acerbă. Autorităţile sovietice şi istoriografia din fosta URSS a negat existenţa acestuia până în decembrie 1989. Relevante pentru această orientare a istoriografiei sovietice sunt textele publicate la Chişinău, în 1974, de A.M. Lazarev, potrivit cărora Protocolul adiţional secret nu era decât „un document fals, ticluit de propaganda fascistă”, ajungând la concluzia că „în pact nu a fost nici un secret”. Acelaşi autor a rămas consecvent în aprecieri chiar şi în iunie 1991, când susţinea că dezbaterea în jurul acelui „protocol” avea „un caracter vădit speculativ şi provocator”.

După 1991, prevederile Protocolului adiţional, păstrate numai în Arhiva contelui Friedrich Werner von der Schulenburg, diplomat german, fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Germaniei la Moscova (1934-1941), au fost descoperite şi editate în Germania. Când acestea au devenit publice, o serie de istorici, români şi străini, au calificat Pactul Ribbentrop-Molotov drept compromisul final care dus la declanşarea războiului global cu data de 1 septembrie 1939, după numai opt zile de la semnare.
Astfel, academicianul Florin Constantiniu, care a publicat aceste documente în limba română încă din 1991, apreciază că liderul sovietic, I. V. Stalin, prin acceptarea alianţei cu Germania nazistă şi semnarea Acordului de la Moscova, a dat lumină verde planurilor de război ale lui Hitler.
De asemenea, în 2010, ambasadorul R.F. Germania la Bucureşti, Andreas von Mettenheim, considera Pactul Hitler – Stalin, cum este cunoscut Acordul de la Moscova în istoriografia germană, drept treapta decisivă care a dus la izbucnirea celui de al doilea război mondial.
O certitudine există însă: Pactul Hitler – Stalin şi Protocolul adiţional secret al acestuia, în total dezacord cu dreptul internaţional, au prevăzut împărţirea sferelor de interes reciproc în cordonul de state situate între Germania şi fosta URSS, de la Marea Baltică la Marea Neagră, ceea ce se va numi pentru mult timp Europa de Est. Au fost afectate direct Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania, Polonia şi România.
Actul de la 23 august 1939 a surprins toată lumea politico-diplomatică, din Est şi din Vest, dar mai ales din spaţiul destinat a fi „cordonul sanitar” între Germania şi Rusia. Era normal ca trecerea din poziţii total opuse, despărţite de o adevărată baricadă politică şi ideologică – între fascism şi comunism -, la relaţii de prietenie şi încredere între germani şi sovietici, să surprindă o lume europeană interbelică bombardată informaţional de câţiva ani buni de cele mai teribile aparate de propagandă, naziste, coordonate de la Berlin şi comuniste, de sorginte bolşevică, dirijate de Moscova.
Replierea propagandistică post-factum a fost teribilă.
Propaganda germană a ajuns să demonstreze că Uniunea Sovietică era pe punctul de a evolua, graţie impulsului de energie şi realism a lui Stalin, către o nouă formă de socialism, impregnată de spirit naţional, care va apropia Rusia de celelalte state totalitare ale Europei.
Chiar şi Hitler s-a lăsat atras de tentaţia de a-şi transpune pe plan internaţional formulele sociale cele mai îndrăzneţe şi mai revoluţionare, pentru a fi pe placul noului său partener sovietic. Fostul demnitar român, Grigore Gafencu, martor la aceste evenimente, aprecia că atât în cazul lui Stalin, cât şi a lui Hitler, „politicianul avea întâietate în defavoarea ideologului”, astfel că, oricare ar fi fost tulburarea provocată în lume de eroarea de gândire a celor care alunecaseră în comunism din oroare faţă de ideile fasciste sau căutaseră un refugiu în fascism împotriva pericolului bolşevic, opoziţia dintre cele două tendinţe nu putea împiedica interesele de stat ale Uniunii Sovietice şi ale Germaniei naziste să treacă peste pragurile doctrinare.

De cealaltă parte a fostei baricade, semnarea Pactului sovieto-german a provocat derută în rândul partidelor comuniste şi muncitoreşti membre ale Cominternului. Conducerile acestora s-au trezit în situaţia deloc comodă de a explica membrilor lor de partid că pericolul nu mai venea dinspre Germania fascistă, ci dinspre imperialismul anglo-francez, sfârşind prin a saluta semnarea pactului sovieto-german.
Cominternul a devenit atunci un simplu instrument al intereselor de politică externă ale Uniunii Sovietice, iar Stalin se va pronunţa, în aprilie 1941, pentru desfiinţarea acestui organism în semn de prietenie faţă de Hitler.
Un asemenea context politico-ideologic şi o situaţie internaţională total necorespunzătoare, găseşte România înconjurată de state cu obiective revizioniste declarate – URSS, Ungaria şi Bulgaria. Până la 23 august 1939, în concepţia guvernului român, Uniunea Sovietică era privită ca un aliat potenţial în cazul unui atac germano-ungar împotriva României.
După această dată, URSS devine inamicul principal, devansând din acest punct de vedere Germania nazistă. În acelaşi timp, la Moscova, comandanţii Armatei Roşii şi ai serviciilor de informaţii sovietice considerau România una dintre cele două ameninţări militare principale (alături de Polonia). România era, de asemenea, singura cale terestră dintre URSS, Bulgaria şi Balcanii puternic rusofili.

În anii 1939 şi 1940, ani de război, s-au derulat conflicte sângeroase într-o perfectă înţelegere germano-sovietică. Pactul Hitler-Stalin s-a dovedit a fi pe deplin eficient în cazul Poloniei, atacată la 1 septembrie 1939 de Germania, iar la 17 septembrie 1939 invadată de Armata Roşie a URSS. Consecinţa acestei duble agresiuni a fost desfiinţarea Poloniei ca stat, ca subiect de drept internaţional. A fost cea de a IV-a împărţire a Poloniei, de data aceasta între Germania şi Uniunea Sovietică.
Şi pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, la 28 septembrie 1939, Guvernul Reichului german şi guvernul URSS mai semnează tot la Moscova un document, Tratatul germano-sovietic de frontieră şi prietenie, care stipulează expres dezmembrarea „fostului stat polonez” şi stabilesc „frontiera sferelor de interese ale celor două părţi”, devenite, prin forţa împrejurărilor, state vecine şi de acum până în iunie 1941 şi „prietene”.

În prima fază a războiului, mai precis de la 17 septembrie 1939 şi până la 22 iunie 1941, URSS a participat activ la război, alături de Germania. Numai rezistenţa extraordinară a Finlandei în „războiul de iarnă” a amânat pentru anul 1940 implementarea Tratatului germano-sovietic. Ocuparea Careliei finlandeze şi apoi invadarea statelor baltice – Estonia, Letonia, Lituania – de către Armata Roşie, cu acordul deplin al Germaniei naziste, care a obţinut succese pe Frontul de Vest, soldate cu ocuparea Danemarcei, Norvegiei, Olandei, Belgiei şi capitularea Franţei, determină acţiuni concertate asupra României.

România a fost supusă în vara anului 1940 unei presiuni extraordinare atât din partea Germania naziste, cât şi a Uniunii Sovietice comuniste. Ambele puteri erau în plină afirmare politică şi militară.
Atât Berlinul, cât şi Moscova acţionau împotriva sistemului de tratate de la Versailles (1919-1920) şi priveau România întregită prin unirea teritoriilor româneşti ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, ca rezultat al acelui sistem pe care ele nu l-au acceptat. În consecinţă, nici la Berlin şi nici la Moscova România nu era bine văzută.
Ambele capitale au încurajat politica revizionistă a Ungariei şi a Bulgariei la adresa României.
În concepţia liderilor comunişti de la Kremlin problema Basarabiei şi cea a Transilvaniei erau privite în strânsă corelaţie. Politica dusă de Comintern, ca România să cedeze acele teritorii, împreună cu Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după „criza cehoslovacă” din 1938, când Moscova a început să-şi declare deschis sprijinul pentru politica iredentistă promovată de regentul Miklos Horthy în relaţia cu România.
În condiţiile în care sistemul de securitate colectivă construit în perioada interbelică – Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică – a falimentat, iar principalul garant al acestora, Franţa, a capitulat, România îşi vede periclitată însăşi existenţa sa ca stat, ca subiect de drept internaţional.

Dacă Pactul Hitler-Stalin s-a dovedit pe deplin eficient şi clar în cazul Poloniei, care dispare de pe harta Europei, România se dovedeşte a fi o nucă mai greu de spart şi care nu putea fi împărţită echitabil între cei doi protagonişti. Astfel, în Protocolul adiţional secret, România face obiectul art. 3, formulat la modul cât se poate de general şi imprecis: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”. Din această formulare rezultă că Basarabia nu era inclusă direct în sfera de influenţă sovietică, precum a fost cazul Finlandei, Letoniei, Estoniei şi Poloniei (parţial), semnatarii exprimându-şi numai „interesul” sau „dezinteresul”.
Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe german, prezent la Moscova la semnarea Tratatului de frontieră şi de prietenie germano-sovietic, la 28 septembrie 1939, când s-au făcut unele modificări la Protocolul adiţional secret (Germania a renunţat la Lituania în favoarea URSS, primind zona Lublin şi un teritoriu la est de Varşovia) a dorit să cunoască intenţiile Moscovei faţă de România.
El a cerut lui Stalin să i se confirme ceea ce acesta afirmase la precedenta întâlnire – că URSS nu va acţiona deocamdată împotriva României, însă va abandona această atitudine dacă vreo intervenţie a Ungariei împotriva acestei ţări ar aduce modificări în Balcani. Rezultă de aici că URSS nu ar fi avut drept de iniţiativă în obţinerea unor cedări teritoriale din partea României.
Problema Basarabiei este reluată în raporturile germano-sovietice la 23 iunie 1940, când Viaceslav M. Molotov, în calitate de comisar al poporului pentru Afacerile Străine îl convoacă pe ambasadorul german, von Schulenburg, pentru a-i aduce la cunoştinţă decizia guvernului sovietic în relaţiile cu România.
Molotov a subliniat că Uniunea Sovietică ar fi dorit să rezolve problema Basarabiei pe cale paşnică, dar că România nu a răspuns la această ofertă. A menţionat că în procesul soluţionării problemei basarabene „este inclusă şi Bucovina, ca regiune populată cu ucraineni”, dar şi drept compensaţie că „România s-a folosit de ea (n.n. Basarabia) timp de 21 de ani”.
Drept răspuns la cele comunicate în relaţia cu România, ambasadorul german îşi manifestă dubla surprindere – odată pentru iniţiativa sovietică, în condiţiile în care el ştia că URSS îşi va anunţa pretenţiile asupra Basarabiei numai în cazul în care o terţă ţară (Ungaria, Bulgaria) va formula revendicări teritoriale şi va proceda la rezolvarea lor, iar a doua pentru menţionarea Bucovinei, neexprimată atunci, dar raportată la Berlin ca o primă discordanţă în funcţionarea Pactului Ribbentrop-Molotov.
În acelaşi timp, von Schulenburg şi-a manifestat îngrijorarea pentru punerea în aplicare imediată a proiectului sovietic, care „ar crea haos în România”, de unde Germania „are neapărată nevoie de petrol şi alte produse” şi a solicitat demnitarului sovietic o amânare a transpunerii în practică a deciziei guvernului, până la primirea unui răspuns de la Berlin.
În raportul său către Ministerul Afacerilor Străine al Germaniei, von Schulenburg menţionează expres că revendicările sovietice „se extind şi asupra Bucovinei”, dar şi faptul că „Guvernul sovietic încearcă deocamdată să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar este dispus să facă uz de forţă în cazul în care Guvernul român va respinge înţelegerea paşnică”.

În 48 de ore, ambasadorul Germaniei primeşte răspunsul Centralei de la Berlin, pe care îl va face cunoscut lui Molotov în seara zile de 25 iunie 1940. În telegrama lui Joachim von Ribbentrop se menţionează la pct. 1 că „Germania este consecventă înţelegerilor de la Moscova. În consecinţă, ea nu manifestă nici un interes faţă de chestiunea Basarabiei. În acest teritoriu locuiesc aproximativ 100.000 de etnici germani. Natural că Germania este interesată de soarta acestor etnici germani şi aşteaptă ca viitorul lor să fie asigurat…”, iar Bucovina face obiectul pct. 2 cu următorul conţinut: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate.
Bucovina a fost în trecut o provincie a Coroanei austriece şi este puternic colonizată (n.n. de germani). Ca urmare, Germania este de asemenea interesată în mod deosebit de soarta acestor etnici germani”.
Ribbentrop subliniază „interesele economice dintre cele mai mari” pe care Germania le are în România şi solicită să i se transmită lui Molotov interesul german „ca România să nu devină teatru de război”.
Nota de convorbire întocmită la Comisariatul Poporului pentru Afacerile Străine după întâlnirea Molotov – von Schulenburg din 25 iunie 1940, consemnează laconic la pct. 1 „Guvernul german recunoaşte pe deplin drepturile Uniunii Sovietice asupra Basarabiei şi oportunitatea punerii acestei probleme în faţa României”, iar chestiunea Bucovinei este menţionată la pct. 3, astfel: „Problema Bucovinei este nouă şi Germania consideră că neridicarea acestei probleme ar facilita mult soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei”. Această formulare se datorează insistenţei cu care von Schulenburg a încercat, în cadrul audienţei, să demonstreze lipsa de temeinicie a argumentelor lui Molotov privind majoritatea etnică ucraineană în regiune şi susţinând că românii sunt majoritari.

Urmare la reacţia stârnită la Berlin pe tema Bucovinei, Molotov îl convoacă din nou pe ambasadorul german în biroul său de la Moscova, în 26 iunie 1940, de data aceasta pentru a-i aduce la cunoştinţă că guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze cererile asupra părţii de Nord a Bucovinei împreună cu oraşul Cernăuţi”.
În cadrul acestei audienţe, contele von Schulenburg i-a spus lui Molotov că „s-ar putea ajunge mult mai uşor la o soluţionare paşnică, în cazul în care guvernul sovietic ar înapoia tezaurul de aur al Băncii Naţionale a României, tezaur care a fost evacuat pentru păstrare la Moscova în cursul primului război mondial”, raportând la Berlin şi răspunsul primit de la demnitarul sovietic – „aceasta se exclude total, deoarece România a exploatat un timp destul de îndelungat Basarabia”.
De menţionat că Joachim von Ribbentrop, în memoriile sale, se referă la reacţia lui Adolf Hitler faţă de pretenţiile sovietice asupra Bucovinei: „Faptul că urma să fie ocupată Bucovina de Nord, străvechi pământ al Coroanei austriece, l-a zguduit pe Hitler. El a recepţionat acest pas a lui Stalin drept un indiciu al presiunii ruseşti către Vest”.
Bazându-se pe precedentul războiului cu Finlanda, în care Germania nu a intervenit, dovedindu-se loială colaborării cu URSS, aceasta din urmă lansează României un ultimatum pentru cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Izolată politic şi militar, separată de puterile garante – Anglia şi Franţa – şi la sfatul expres al guvernului german de a primi „condiţiile ruseşti fără nici o rezervă”, România acceptă condiţiile de evacuare dispuse de Moscova.

Această cedare fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa a surprins Budapesta, dar a şi încurajat-o să acţioneze ofensiv în revendicarea Transilvaniei. În acele momente, atât Ungaria, cât şi România se orientează spre Germania – prima pentru a câştiga, cealaltă pentru a se salva. Ambele erau deja în sfera de influenţă germană. La Bucureşti, regele Carol al II-lea vede în apropierea de Germania ultima carte pentru a obţine protecţie, salvarea tronului şi a ceea ce se mai putea salva din teritoriul României. Astfel, la 1 iulie 1940, România renunţă la garanţiile anglo-franceze, iar după zece zile se retrage oficial din Liga Naţiunilor. Răspunsul lui Hitler la aceste demersuri repetă soluţia din criza basarabeană: regele României este sfătuit să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în problema revizuirilor teritoriale şi să procedeze la cedarea anumitor teritorii. Carol al II-lea se declară de acord, în principiu, cu începerea tratativelor directe cu Ungaria, în problema Transilvaniei şi cu Bulgaria, legat de Cadrilater, dar integrate într-un sistem regional de tratate, bazate pe principiul etnic şi prin schimburi de populaţie.

Primirea la 9 iulie 1940, la München, de către Hitler, Ribbentrop şi Ciano a premierului ungar Pál Teleki şi a ministrului său de externe, István Csáky, în condiţiile în care este refuzată o primire a lui Carol al II-lea la cancelarul Reich-ului, constituie un avertisment pentru România. Urmează însă vizitele premierului, I. Gigurtu şi a ministrului afacerilor străine, M. Manoilescu, în Germania şi Italia. Demnitarii români au fost primiţi la Salzburg de Joachim von Ribbentrop şi la Berchtesgaden de Adolf Hitler (26 iulie 1940).
Primiţi cu răceală, ei au trebuit să suporte durităţile lui Ribbentrop, care susţine necesitatea revizuirii „nedreptăţilor” de la Trianon şi Saint-Germain şi subliniază că România nu se bucură de nici o simpatie din partea Reich-ului german.
În aceeaşi notă, Hitler, marcat de euforia victoriilor obţinute, aminteşte de „erorile” democraţiilor occidentale, în care include şi România, învinuită de păcate grave în politica externă (sub ministeriatele lui Nicolae Titulescu şi Grigore Gafencu), declarându-se şi el pentru revizuirea frontierelor.
Întrevederile de la Roma (27 iulie 1940) cu ducele Italiei, Benito Mussolini şi ministrul de externe Galeazzo Ciano, s-au derulat total neconvingător pentru demnitarii români, deoarece liderii italieni nu şi-au permis nici un fel de iniţiativă în afara cadrului fixat de partea germană.
O singură concluzie se poate trage după aceste vizite, valabilă atât pentru Budapesta, cât şi la Bucureşti – obligativitatea de a începe negocieri pentru Transilvania.
Tratativele propriu-zise româno-ungare au început la Turnu Severin şi s-au derulat în trei runde de convorbiri (în 16, 19 şi 24 august).
În baza principiilor enunţate mai sus, poziţiile au fost de la început ireconciliabile.
În concepţia ungară, România urma să cedeze 2/3 din teritoriul unit cu ea la 1 decembrie 1918 (cca. 68.000 km pătraţi) cu 3.900.000 locuitori (din care 2.200.000 români şi 1.200.000 maghiari).
Ungaria urma să lase României Banatul şi sudul Transilvaniei, respectiv judeţele Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, o parte din Alba (fără Alba Iulia) şi o parte din Târnave (cu oraşul Blaj).
Aceste cereri maximale conduceau spre un eşec previzibil, ceea ce s-a şi întâmplat.
Pasul următor a fost intervenţia Germaniei, secondată de Italia, ca mediatori, dar fără a se mai apela la Uniunea Sovietică.
Germania era legată de URSS prin Pactul Ribbentrop-Molotov, care prevedea expres, la art. 3, obligaţia de a se consulta în probleme de interes comun, iar ambele ţări vizate – România şi Ungaria -, aveau frontieră comună cu URSS.

Soluţia arbitrajului şi noua frontieră româno-ungară au fost hotărâte de Adolf Hitler, iar scenariul a fost conceput de von Ribbentrop pentru zilele de 29 şi 30 august 1940. Convocaţi la Viena, reprezentanţii Ungariei şi României au fost puşi în faţa unei hotărâri deja luate pentru ţările lor.
Cei consultaţi au fost şefii misiunilor diplomatice ale Germaniei şi Italiei la Budapesta şi Bucureşti. La 29 august 1940, Ungaria răspunde afirmativ la întrebarea dacă acceptă sau nu arbitrajul. Supusă intimidării şi şantajului, România, prin Consiliul de Coroană întrunit la Bucureşti, comunică acceptul în dimineaţa zilei de 30 august 1940, la orele 4.20.
În aceeaşi zi, la orele 13.00, România primeşte, prin schimb de note, din partea Germaniei şi Italiei, garanţii privind integritatea şi inviolabilitatea teritoriului de stat, iar guvernul român a acceptat aceste garanţii.
La orele 13.30-14.00 are loc semnarea deciziei de arbitraj la Palatul Belvedere, fără a se permite o prezentare a poziţiei celor două părţi. În calitate de arbitri au semnat Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, iar în numele părţilor, română – Mihail  Manoilescu şi ungară – István Csáky.
Valer Pop şi Pál Teleki au avut statut de observatori.
– Va urma –

Autor? Prof. univ. dr. Alexandru Ghișa
Preluare: „Dincolo de orizonturi”, Anul IX, Nr. 17/aprilie 2024
Sursa: art-emis.ro

Notă
Prof. univ. dr. Alexandru Ghișa, cadru didactic asociat al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, a lucrat la Ambasada României de la Budapesta ca atașat cultural (1987-1989) și consilier politic (2000 – 2005). Este unul dintre cei mai cunoscuți analiști ai relațiilor româno-maghiare.