A fi naționalist în… România – „trădarea alimentează ura împotriva celor trădați”!

Nichifor Crainic: „Români dezromânizați –
iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noștri politici”!

Într-un an 2025 ce continuă prea electoralul an 2024, când statutul nostru social este într-un profund zbucium, dacă nu chiar în confuzie, este util un fragment din Memoriile lui Nichifor Crainic (3 volume, despre atitudinea societății românești față de românii naționaliști). Să luăm aminte că ceea ce urmează să citim a fost scris în anul 1945!

„A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, însemnează a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăsnetelor răzbunării.
Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism.
O viață întreagă de luptă înseamnă o viață întreagă de sângerări.
Nu s-a închis bine o rană și alta se cască mai adânc în făptura ta morală.
A cui e această țară și care e destinul ei că românii care se ridică până la conștiința superioară a unei misiuni românești sunt izolați ca niște nelegiuiți și arătați cu degetul ca niște năuci? În România trăiește bine numai cine face tranzacții cu străinismul.
În România duce existență mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacții, pulsează în ritmul sângelui acestui neam nenorocit.
Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viață de martir și a murit părăsit și nebun.
Un N. Paulescu a fost boicotat toată viața, în primul rând de colegii săi de la medicină.
Un N. Iorga a fost declarat nebun în anii săi de superb naționalism.
Un A. C. Cuza a trebuit să treacă printr-o mie de injurii și prin purgatoriul unei mari înscenări juridice, acuzat de plagiat de către un armean iudaizat, care nu cunoștea nici limba din care pretindea că profesorul ieșean ar fi plagiat.
O formidabilă acțiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalități din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei exterminați fizicește (Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Nicolae Iorga, etc. n.r.).

Constatările acestea duc la una și aceeași concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor.
În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a mai tuturor celor care se ridică sus (reamintim ca textul este scris acum 80 de ani, în anul 1945, n.r.).
E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminția aceea a dispărut, dar virusul a rămas.
Optimiștii au sperat că forțele ridicate din sănătatea țărănească vor schimba fața lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înșelat.
Am urmărit ani de zile procesul de transformare a național-țărăniștilor, bunăoară. Oameni ridicați din popor în cea mai mare parte, fii și nepoți de țărani. Avalanșa lor, în loc să schimbe fața morală a statului, a sfârșit printr-o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenți ai țărănimii, au devenit uzurpatori și dușmani ai românismului. Pentru oameni de felul acestora, drumul puterii duce prin complicitatea cu străinismul parazitar.
A conduce România în sensul curent presupune condiția prealabilă de a trăda.
Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului și înțelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoșilor lui.
Români dezromânizați – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noștri politici.
Puși în fața naționalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini și ca să se elibereze de această stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpăială de apostați.
Căci numai apostazia cunoaște înverșunarea nimicitoare împotriva credinței părăsite și numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădați.
Prigonitorii naționalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului lor neam.
A face naționalism în asemenea condiții implică două sarcini deopotrivă de grele. Una, să lumineze necontenit pe consângeni asupra chemării lor în propria lor istorie, și alta, să te aperi necontenit de loviturile apostaților și ale trădătorilor.
Cu o mână să arăți drumul spre zorile neamului, cu cealaltă să ții spada împotriva loviturilor din spate. Din punct de vedere omenesc, în sensul obișnuit, evident nu e o existență de invidiat.
Dar din clipa în care te simți român și nu altă lighioană sub soarele lui Dumnezeu, ai datoria să porți această existență cu sudoare de sânge.
Descriind oricât de palid neplăcerile îndurate, nu-mi vin nici lacrimile babei în gene, și nici regretul că n-am trăit altfel de cum am trăit.
Câinii nu latră și nu mușcă pe cine îl adulmecă prieten. Iar eu am înțeles o existență fără prietenia apostaților și a trădătorilor neamului meu.”

Nichifor Crainic –
Sursa: Calendarul Mărturisitorilor 2025

NOTA
Nichifor Crainic(1889-1972), a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof, ideolog de extremă dreaptă fascist rasist, și antisemit român. Educațe: Universitatea din Viena, Universitatea din București; la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se „preoţească”. Scriitor prolific şi foarte stăpîn pe mijloacele sale, profesor universitar la Chişinău (1926-1931) şi Bucureşti (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) şi al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu şi Antonescu (1940 şi 1941), laureat al Premiului Naţional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940) şi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învăţămîntului teologic românesc şi mentor al “ortodoxismului” cultural, teoretician al “statului etnocratic”, dar şi al “patriei ecumenice” ortodoxe. Între 1916-1918. va fi redactor permanent la Neamul românesc al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral (“România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor”).
A fost o conştiinţă mai europeană decît cred unii, iar formula pe care a colportat-o (într-un aspru rechizitoriu al rasismului nazist, „Rasă şi religiune”) – „Pacea Europei înseamnă: pămînt naţional şi cer comun” – rămîne singura definiţie valabilă a unei Europe creştine. Este deţinut vreme de 15 ani (la Văcăreşti şi la Aiud), fără sentinţă judecătorească, fiind eliberat în primăvara lui 1962. Este, alături de Radu Gyr, cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste din România. cf. Historia.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us