De ce le-o fi frica de adevaratii patrioti, de naţionalismul romanesc?

Fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1852), ne-a lăsat o lege:„Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă; dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută“.
N-am urmărit, de exemplu, problema influenţei pe care ideologia ori poezia naţionalistă a lui Eminescu a exercitat-o asupra generaţiilor următoare. Unii l-au socotit pe Eminescu prea puţin naţionalist, alţii – prea mult obsedat de ideea naţională. Pe vremea studiilor la Viena, i se arunca acuzaţia de cosmopolit şi vândut străinilor…
La una din adunările Societăţii România Jună, în articolul său din „Columna lui Traian“ (23 august 1871), B.P. Haşdeu îl socoate pe Eminescu,cumva cosmopolit… Ceea ce-i mai interesant e că, după moartea poetului nostru naţional, deşi era uşor să i se cunoască activitatea ziaristică întru apărarea cauzei naţionale a românilor din Ardeal, din Bucovina sau din indepartata Macedonie, desi „Scrisoarea III“ ori „Doina“ era la indemana oricui, lui Eminescu încă i se mai aduce acuzaţia de-a fi fost… prea puţin naţionalist.

Recitindu-i versurile, vă las pe dumneavoastră să le apreciaţi prezenta lor valoare; Eminescu îmbrăţişează cu dragoste trecutul strămoşesc şi evocă figurile măreţe ale neamului. El răscoleşte conştiinţa naţională, oferind generaţiilor viitoare un nou simţ al demnităţii şi mai multă mândrie umană, promovând naţionalismul.(…)
Cel mai mare istoric roman, Nicolae Iorga spunea la randu-i că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii, pe când un sovinist urăște tot ce nu-i seamănă și dezbină oamenii…

Poporul este socotit a fi un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie. Spaţiul geografic care caracterizează un popor este Patria acestui popor. Patriot este acela care iubeşte acest spaţiu cât şi poporul din acest spaţiu geografic.
Naţiunea este tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor de ani si formează naţiunea acelui popor.Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat internaţional.

Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte.
În vremea noastră, sensul „naţionalist“ are, după unii, predominant, conotaţie peiorativă, îngustă: cineva care nu gândeşte „larg“, ci mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care, după acestea, nu este bine privit într-o societate multinaţională. Sunt şi forme negative ale naţionalismului: naţionalismul şovin, extremist sau cel ultranaţionalist.

Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam.Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt?Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Nu poţi să-ţi iubeşti neamul decât în exces! Cine este sincer cu sine trebuie să recunoască deschis acest lucru!. Ca şi cum ai putea să-ţi iubeşti altfel decât exagerat propriul popor?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine. Ideea e atât de aberantă, încât nu mai trebuie s-o comentăm. Oare nu pentru neamul român, german sau italian au murit milioane de români, germani ori italieni, spunea Nae Ionescu? Pe ce alt sentiment eclădită întreaga istorie?

Politicienii demagogi au priceput că nu pot controla această zonă, că iubirea de neam nu poate fi măsurată, reglată ori cumpărată. Numai într-un regim în care valorile sunt răsturnate iar religia omului este banul, un asemenea sentiment e neapărat vinovat. Mai ales datorită faptului că naţionalismul intră în conflict deschis cu tezele comuniste, excesiv socialist-democrat-liberale, care şi-au dovedit falimentul şi au blocat dezvoltarea firească a ţării noastre. A fi naţionalist înseamnă, însă, nu numai a-ţi iubi neamul, ci şi a-l respecta pe cel care, de alt neam fiind, e naţionalist.
Echilibrul care se creează între aceste forţe, sincere şi puternice, e unul natural. Nu-i putem condamna pe unguri că ţin mai mult la neamul lor decât la al nostru. Nu înţelegem însă pretenţia absurdă a unor minoritari de a ne cere să tolerăm noi naţionalismul lor pe teritoriul Ţării Noastre, în detrimentul nostru. Dacă vor înţelege să fie naţionalişti la ei acasă, noi nu putem decât să-i respectăm! Nu este o crimă că ne iubim ţara, chiar dacă, în acest sentiment, picurăm şi puţin exces. Nu este o ruşine că simţim în noi pulsul neamului nostru.

Ilustrul savant Alexandru Humbold, care nu e oricine, ne spune: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria aşa cum este ea, bună ori rea“. După ieşirea de sub dictatura, ţara, poporul nostru, naţiunea noastră suferă procesul redobândirii conştiinţei naţionale, atât în interior cât şi în exterior, în cadrul integrării europene.
În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului , trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi să promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău. Ştim cu toţii că este foarte greu să schimbi o părere falsă, fiindcă e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisa „romanistică“, intervenţii la radio şi la televiziune.
În concluzie, a-ţi iubi naţiunea căreia îi aparţii este ceva natural: este o onoare şi o datorie. Numai idiotii si sovinii isi imagineaza ca nationalismul poate fi poate fi alceva!