Acesta este adevarul, fostul rege Mihai a închis definitiv, cu mana lui, capitolul monarhie în istoria României!

Desigur, pe durata lungă a istoriei, este dificil să judeci doar în alb şi negru o epocă istorică sau un personaj istoric. În cazul celor patru monarhi ce au avut privilegiul să-şi lege destinul de ţara noastră, fără teama de a greşi, dacă adunăm suma calităţilor şi defectelor întru slujirea interesului naţional, bilanţul este copleşitor negativ.
Carol I,  în afara unei sobrietăţi reale în viaţa particulară, s-a dovedit a fi posedat  de o loialitate reală, bine ascunsă, faţă de patria sa de origine, Germania.
I se pun în seamă lui Carol modernizarea  reala a statului român, dobândirea Independenţei, precum şi edificarea sistemului politic „democratic” în ţara noastră. Dar Carol I n-a fost un monarh constituţional decât pe hârtie. Puterea sa politică, reală l-a determinat pe Titu Maiorescu să noteze într-o scrisoare către botoşăneanul Canano, la 1898, că, în realitate, regele avea puterea unui monarh absolut.
In 47 ani de domnie,a schimbat 33 de guvene! De o asemenea putere Carol I a abuzat nepermis de mult timp impunând la administraţia ţării două partide politice preocupate de consolidarea poziţiilor  economico-financiare, şi  modernizarea autentică a societăţii româneşti. A închis ochii la toate abuzurile politicienilor importanti, abuzuri ce au devenit parte endemică din sistem, determinându-l pe Mihai Eminescu să-l numească „Carol Îngăduitorul”.
Carol I a ajuns mare nu atat  prin faptele sale, ci cu ajutorul politicienilor. Cu câteva zile înainte de a muri I. C. Brătianu (mai 1891), venind Carol I la Florica spre a-şi lua la revedere de la fostul său prim-ministru, marele om politic nu l-a primit, zicând celor din jurul său: „Staţi cu ochii pe rege! Prea l-am făcut noi mare!”. Într-adevăr, lui Carol I puterea i s-a urcat la cap. Deşi putea rezolva/lichida uriaşele discrepanţe social-economice din societate, n-a mişcat un deget în această direcţie. Deget înmănuşat, fireşte,..
Despre nepotul său, Ferdinand, ce i-a urmat la tron, şi care a rămas posterităţii ca cel „loial”, singura lui calitate a fost aceea că a acordat credit total lui I. I. C. Brătianu în a conduce Statul Român, neomiţând însă a nota că faptele sale mari nu sunt ale sale, ci ale poporului român întreg, pe a cărui luptă şi jertfă cutremurătoare, uriaşă s-a edificat unitatea noastră naţională.
De altfel, Ferdinand, şi N. Iorga scrie despre acest fapt, n-a fost deloc convins că România a procedat corect înfruntând Puterile Centrale în războiul de întregire, fiind mai mult decât convins că acestea vor ieşi biruitoare din „marele război”. Iar după ce Rusia iese din război (martie 1918) şi când Puterile Centrale obligă România să semneze dictatul de la Buftea – Bucureşti (7 mai 1918), prin germanofilul Al. Marghiloman, Ferdinand n-a promulgat odiosul tratat (după cum avea intenţia) doar datorită opoziţiei înverşunate a reginei Maria, căreia posteritatea, pentru acest fapt, îi este obligată la veşnică recunoştinţă.
N-am să stăruiesc asupra fiului lui Ferdinand şi al Mariei, Carol II, decât în a sublinia totala sa iresponsabilitate, comportamentul său patologic, criminal, şi că individul a târât coroana României în noroiul cel mai abject, dovedindu-se autenticul gropar al României Mari.
Menţionez, însă, că întreaga familie regală a României era percepută la dimensiunea sa reală, exactă de către opinia publică de la noi şi aiurea, de vreme ce fratele Elenei de Grecia (a doua soţie a lui Carol II), în deceniul trei al secolului XX, trăind o vreme la noi, nu s-a ferit să afirme despre aceasta: „Dacă familia regală a Greciei ar comite doar 10% din abuzurile, ilegalităţile înfăptuite de familia regală a României, grecii ne-ar scoate din palatul regal, ne-ar pune la zid şi ne-ar împuşca pe toţi.”. De acest fapt, adică de prestigiul cu totul compromis al Casei Regale a României, erau convinşi, la timpul lor, I. I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu; primul, înainte morţii (24 noiembrie 1927), iar al doilea înainte de „restauraţie” (6 – 8 iunie 1930), amandoi intenţionau să îndepărteze monarhia şi să proclame România republică.
Împrejurările au fost mai tari ca cei doi mari oameni politici, iar intenţiile lor nu s-au realizat. Poporul român este un popor nobil, iar celor din fruntea sa le-a arătat – nu o data nemeritat! – respect, bunăvoinţă şi generozitate. Aşa şi în cazul fostului rege Mihai.
De ani buni, acesta a reintrat în posesia proprietăţilor avute înainte de 30 decembrie 1947, este lăudat de cei ce împărtăşesc ideea monarhică, i se ridică osanale ca unuia ce a adus mari servicii patriei, iar nu de mult bustul său tronează şi într-o piaţă în Bucureşti! Mai mult, ca al patrulea mareşal al României şi ca un ultim conducător de stat din ultimul război mondial, fostului rege Mihai i se recunosc mari merite întru slujirea Naţiunii Române, avansându-se ideea că o revenire a sa, sau a urmaşilor săi, în fruntea Statului Român, ar fi mai mult decât benefică pentru România!
Iarăşi, ca de atâtea ori în istoria noastră, s-ar părea că uitarea, amnezia au pus stăpânire pe noi. S-a uitat că Mihai  a ordonat capitularea necondiţionată Armatei Române în faţa armatei sovietice, minţind poporul cu neruşinare că a încheiat armistiţiul! S-au uitat cei 150.000 de soldaţi şi ofiţeri români luaţi prizonieri de sovietici şi trimişi în Siberia, tocmai ca urmare a „armistiţiului” anunţat de „Majestatea Sa” în seara de 23 august 1944! S-a uitat că a purtat pe pieptu-i „patriotic”cea mai inalta decoraţie de război sovietică „Pobeda”, şi pe care Stalin i-a oferit-o drept recompensă – doar Lui si a inca 3 mari conducatori de osti straini!! –  pentru că l-a ajutat să ocupe mai repede România, cât şi pentru că i-a dat în mână elita militară a poporului român!
S-a uitat că, deşi rege, aflat în exerciţiul puterii reale, a întărit sentinţa dictatorului de la Kremlin, dând pe mâna comunistilor pe mareşalul Ion Antonescu şi profesorul Gheorghe Alexianu, doi mari oameni de stat ai României. S-a uitat că, la 23 august 1944, fostul rege Mihai a comis o trădare: faţă de Naţiune/Ţară, faţă de Armată  caz unic în istorie, după ce îl arestează pe Antonescu, îl predă inamicului de moarte al României, Uniunea Sovietică!
S-a uitat de declaraţia trădătoare, din iulie 1989, de la Budapesta, când n-a ezitat să pună sub semnul întrebării apartenenţa Transilvaniei la Patria Mamă, cântând în strună iredentiştilor maghiari şi nu numai!Desigur, n-am să susţin că abdicarea fostului rege Mihai, la 30 decembrie 1947, a fost un act voluntar.
A fost o abdicare impusă de împrejurările istorice noi, de comunişti, şi la care el, cât şi „scumpa lui mamă”, Elena, au consimţit, de vreme ce-şi pune semnătura pe un act care conţine negru pe alb formularea: „…în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat…”, şi că abdică pentru el, „şi pentru urmaşii mei la tron…” (vezi textul integral al abdicării lui Mihai, în România – Viaţa politică în documente – 1947, coordonator: Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, pp. 289 – 290).
Actul de abdicare al fostului rege Mihai, de la 30 decembrie 1947, a fost unul definitiv şi irevocabil. Toate justificările aceluiaşi fost rege, de după 1989, în legătură cu actul abdicării sunt pledoarii mincinoase, pro domo, devreme ce până în acest an n-a suflat o vorbă cum şi de ce a părăsit tronul României, ca şi cum s-ar fi înţeles cu domnii comunişti (o înţelegere plătită, se înţelege) să nu facă agitaţie în legătură cu cele întâmplate la 30 decembrie 1947!
Dacă Mihai îşi iubea atât de mult Ţara precum şi „scumpul lui popor”, n-ar fi trebuit, cu niciun chip, să semneze actul de abdicare cu atâta uşurinţă, îndeosebi că s-au exercitat presiuni asupra sa, şi ar fi trebuit să meargă în puşcăriile comuniste, unde tocmai începuse exterminarea elitei neamului nostru. Alegând soluţia abdicării, pe care a supervizat-o prin propria semnătură, indiferent de circumstanţele istorice ale momentului, fostul rege Mihai a închis definitiv capitolul monarhie în istoria României.
Aşadar, abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost una definitivă, irevocabilă, iar gargara regalistă din ultima vreme, de un ridicol absolut, dovedeşte obrăznicia unei familii, pe care poporul român a înnobilat-o nemeritat de lung timp cu respect, mărinimie şi loialitate.

Share on Facebook

Tweet

Follow us