Adevărul despre industrializarea României

Istoricul George Damian, despre „noua ciocoime românească”, reprezentată de Mîndruță și care acceptă statutul de periferie al României.
Lucian Mîndruță publică o listă cu produse industriale din România anilor comunismului și originea lor, țara de unde au fost obținute licențele pentru respectivele produse. Comentariul lui vrea să arate în primul rând că produsele respective „nu erau românești”, apoi că industria românească din perioada comunistă nu era profitabilă și că în esență nu există motive să regretăm industrializarea din perioada comunistă.

Ce știau și copiii despre industria comunistă
În primul rând să eliminăm banalitățile. Nu a fost niciodată un secret pentru nimeni că industria românească din perioada comunistă a fost clădită pe licențe achiziționate inițial din Uniunea Sovietică, mai apoi din țările occidentale. Istoricul Petre Opriș a publicat o mulțime de articole pe tema asta în care arată modul de desfășurarea a negocierilor, ce doreau comuniștii de la București și ce obțineau etc., are și o carte „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)”, din păcate tirajul este epuizat, dar sunt sigur că se găsește pe la bibliotecile mari. Eu unul cel puțin știam de mic copil dinainte de 1989 că Dacia 1300 era de fapt un model de Renault și mai știam și că „Daciile făcute de francezi înainte de 1978 sunt mai bune decât cele făcute de români”, așa suna legenda orală, cel mai probabil referința era la mașinile fabricate inițial sub supravegherea consultanților francezi. Adică și copiii știau înainte de 1989 că producția industrială românească era bazată pe modele externe și că avea o calitate scăzută.
Esența postării lui Mîndruță este alta: vrea să ne convingă că nu are rost să regretăm industrializarea României care a fost făcută prost de comuniști (respectiv Ceaușescu) pe baza unor împrumuturi, care împrumuturi nu au mai putut fi plătite din cauza calității slabe a producției industriale și pentru a căror achitare a fost înfometată populația.
În plus nu există nici un fel de mândrie pentru „industria românească”, deoarece era bazată pe licențe străine. Dacă ne uităm la istoria industrializării românești segmentat așa cum ne îndeamnă Mîndruță concluziile de mai sus par valide. Dar hai să încercăm o privire de ansamblu, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în ziua de azi, poate reușim să vedem altfel lucrurile.

De ce vroiau românii să muncească?
În primul rând ar trebui să ne uităm la cauzele industrializării României: ce i-a apucat pe români să vrea să-și facă o industrie proprie, când i-a pocnit dragostea asta de muncă și mai ales de ce?
Primele idei despre nevoia de industrializare a spațiului românesc apar de pe la 1824, de la Dinicu Golescu în „Însemnare a călătoriei mele”, când boierul nostru plecat de acasă unde se stătea în șalvari și cu ișlic ajunge prin țările occidentale și vede ce înseamnă puterea motorului cu aburi – și natural că vrea să aducă și la el acasă dezvoltarea. Nu cred că există vreun om întreg la cap care să vadă beneficiile industrializării și să zică „nu frate, eu vreau să mă vopsesc în galben și să vânez șobolani cu arcul!”
Problema nu este dacă vrei sau nu să te industrializezi, ci dacă poți s-o faci și cum să faci chestia asta. Motorul real al industrializării în România mie îmi pare că a fost presiunea creșterii demografice. Vechiul Regat era un spațiu al economiei agrare care s-a confruntat în secolul al XIX-lea cu o creștere demografică (cel mai probabil generată de măsurile administrative de igienă și medicină publică, dar și de extinderea unor noi culturi, gen porumb și cartof).
Foarte pe scurt: erau mai mulți oameni decât teren cultivabil, iar numărul oamenilor creștea de la o generație la alta.
Împroprietărirea făcută de Alexandru Ioan Cuza a fost posibilă prin secularizarea averilor mănăstirești, însă asta nu a făcut altceva decât să amâne deznodământul: spargerea parcelelor prin moșteniri a accentuat problema în câteva generații, așa apar răscoalele țărănești din secolul al XIX-lea care culminează cu Răscoala din 1907.
În secolul al XIX-lea – dincolo de circulația ideilor privind necesitatea industrializării – nu s-a făcut mare lucru. Principalele industrii au fost extragerea și prelucrarea petrolului plus extinderea rețelei de căi ferate.
Reforma agrară din 1921 a fost ultima gură de oxigen pentru a calma presiunea creată de sporul demografic. Cam toți gânditorii români în ale economiei de după Primul Război Mondial au văzut în industrie debușeul pentru sporul demografic. Surplusul de populație urma să fie angajat în industrie și să fie eliminată astfel presiunea asupra terenurilor agricole – după reforma din 1921 chiar nu mai existau terenuri care să poată fi redistribuite, iar România nu avea o Siberie sau un Vest Sălbatic care să absoarbă surplusul de populație. Așa a început cursa pentru industrializarea accelerată a României din perioada interbelică.

Industrializarea interbelică a României
Aici trebuie să fac o precizare: foarte puține proiecte industriale mari „ale comuniștilor” chiar sunt ale comuniștilor – ideile pentru proiectele mari au fost lansate și multe începute în perioada interbelică. Electrificarea tuturor localităților, alimentarea lor cu gaze naturale, rețeaua de șosele, rețeaua de căi ferate, combinatul siderurgic de la Galați, hidrocentralele mari de peste tot, crearea unei industrii de automobile, industria de armament, industria extractivă, șantierele navale, flota militară și flota comercială – toate au fost lansate și puse în mișcare în perioada interbelică. Singurele proiecte care le-au aparținut exclusiv comuniștilor cred că au fost centrala nucleară de la Cernavodă și industria de calculatoare – și asta pentru că tehnologia respectivă nu exista în perioada interbelică. Economiștii și industriașii români din anii 20-40 erau la curent cu tot ce mișca în domeniile lor în întreaga lume, nu ar fi ratat ei așa idei.
În România au fost de principiu două căi de abordare a nevoii de industrializare accelerată în perioada interbelică. (Modelul clasic al „industrializării naturale” urmat de țările occidentale nu putea fi urmat dintr-o evidentă lipsă de timp, nici cel sovietic unde toți cetățenii erau în proprietatea statului și alocarea resurselor într-o direcție sau alta nu reprezenta o problemă; acuma, despre efectele sociale ale industrializării în spațiul occidental și suferințele provocate, pentru o minimă comparație, zic să începem cu romanele lui Emile Zola).
Prima cale a fost cea a protecționismului industrial: taxarea masivă a importurilor pentru industriile care se doreau dezvoltate local și acordarea de scutiri fiscale pentru cei care se apucau să dezvolte aici respectiva industrie. Problema cu acest sistem era obținerea de licențe: cei din afară nu erau foarte încântați să renunțe la exporturi și să crească producția locală. (Cum zicea Hitler: românilor o să le dau triciclete și cărucioare de copii, nu tancuri germane.)
Statul s-a implicat în diversele încercări pentru obținerea de licențe, aici fiind exploatate în principal alianțele politice, dar fără prea mare succes.
A doua cale a fost cea a „porților deschise”: respectiv firmele străine erau încurajate prin diverse măsuri fiscale să vină și să deschidă capacități de producție industrială în România. Nici varianta asta nu a avut foarte mare succes, nu au fost foarte multe firme străine dispuse să își mute producția în România.
La toate acestea trebuie adăugate și alte seturi de probleme: nimeni nu era dispus să cedeze licențe pentru produsele de top, erau date cele mai la mâna a doua; ambele mecanisme expuse mai sus au fost măcinate de scandaluri de corupție, cu oficiali români care încasau comisioane gigantice în timpul negocierilor; și nu în ultimul rând absorbirea surplusului demografic în industrie a fost una destul de lentă din diverse motive, de la lipsa de educație până la ambiția generalizată ca toată lumea să devină funcționar public.
Și nu în ultimul rând au existat două mari cauze externe care au blocat industrializarea românească în perioada interbelică: criza financiară din 1928 care pe noi ne-a afectat la începutul anilor 30 și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Intrarea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice după război a încheiat sistemul dezvoltării unei industrii private. Moștenirea perioadei interbelice a fost destul de semnificativă, existau capacități de producție, o clasă incipientă de muncitori calificați și ingineri, o rețea funcțională de șosele și căi ferate – dar mai ales o mulțime de idei și planuri pentru continuarea industrializării.

Industrializarea comunistă
A doua etapă a industrializării României a avut ca principal mode de abordare protecționismul industrial, respectiv limitarea importurilor și dezvoltarea capacităților de producție locale, la fel ca în perioada interbelică. Inițial au fost obținute licențe din Uniunea Sovietică, ulterior în anii 60 comuniștii români s-au reorientat către țările occidentale. Din nou s-au repetat aceleași probleme din perioada interbelică: lipsa de capital, dificultatea obținerii de licențe (sau prețul foarte ridicat pentru acestea), produsele pentru care se obțineau licențe erau de generație mai veche, calitatea scăzută a forței de muncă și în consecință calitatea scăzută a produselor finite.
Corupția s-a manifestat în alte feluri, nu neapărat sub forma comisioanelor încasate de negociatorii de la București (deși au existat și astfel de cazuri), dar mai ales sub forma raportărilor false și a acoperirii eșecurilor și lipsei de calitate a produselor, pe hârtie exista o industrie funcțională, în realitate lucrurile stăteau diferit.
Motorul industrializării a rămas absorbția surplusului demografic din lumea rurală în industrie. (Aici îndrăznesc să lansez o ipoteză: limitarea avorturilor la sfârșitul anilor 60 cred că a fost o măsură luată în contextul scăderii natalității care vine la pachet cu industrializarea și angajarea masivă a femeilor. O femeie care muncește departe de casă 8 ore pe zi nu prea mai are capacitatea să crească 7-8 copii, cel mult 2-3 și asta cu mari eforturi – nu mai vorbim de calitatea etatizării copiilor, transferul îngrijirii lor către structuri de stat.
Dezvoltarea industriei românești se baza pe un anumit spor natural al populației, în momentul când conducătorii comuniști ai României și-au dat seama că proiecția demografică nu este suficientă pentru proiectele de industrializare s-au repezit să interzică metodele de contracepție, inclusiv avorturile, o chestie tipică regimurilor totalitare).
Finanțarea acestei industrializări forțate s-a bazat inițial pe menținerea unui nivel scăzut de viață al populației și exporturi agricole, ulterior pe împrumuturi externe care urmau să fie achitate din profiturile industrializării.
Doar că planurile acestea au fost date peste cap de criza economică de la sfârșitul anilor 70. (Ar merita studiată ipoteza unei blocade economice la care a fost supusă România în a doua jumătate a anilor 80, mai ales din partea SUA și a Comunității Economice Europene, dar și din partea Uniunii Sovietice, dar aici trebuie să lucreze cineva ani buni prin arhive). Problema ultimului deceniu al regimului comunist din România a fost o bizară formă de schizofrenie a conducerii, o rupere totală de realitate; în ciuda ideologiei și propagandei sistemul economic românesc s-a supus legilor economice clasice, conform cărora unitățile de producție erau în realitate falimentare și foarte mulți angajați erau în realitate șomeri.
Faptul că toată industria era în proprietatea statului a permis acoperirea acestei realități, însă doar pentru o perioadă limitată de timp. (Nu mai extind discuția în direcția accesului la materiile prime, altă mare problemă a industriei românești).

Dez-industrializarea sau marele jaf
Ultima fază a istoriei industriei românești s-a desfășurat sub ochii noștri și este un proces în mare parte încheiat. Mă refer la dez-industrializarea României, după căderea comunismului nu a existat nici un fel de preocupare reală pentru eficientizarea industriei moștenite. Nu și-a bătut nimeni capul cu retehnologizarea fabricilor, căutarea unor piețe de desfacere și a unor surse de materii prime. În 30 de ani majoritatea capacităților de producție industrială au suferit aceeași soartă: o administrare coruptă, faliment, utilajele vândute la fier vechi, ajutoare sociale pentru o perioadă pentru noii șomeri.
Terenurile fostelor platforme industriale au fost cedate dezvoltatorilor imobiliari. Problema presiunii demografice a fost rezolvată prin emigrare și în acest moment nu mai există un spor demografic care să necesite dezvoltarea unei industrii pentru absorbirea lui. În realitate ne confruntăm cu proiecții demografice care pun sub semnul întrebării capacitatea statului de a plăti pensiile în următoarele decenii.
Cam acestea ar fi în mare coordonatele principale ale secolului industrializării României. Chestiunea nu este dacă această industrializare a fost bună sau rea, ea a fost necesară în fața presiunii creșterii demografice accelerate din secolul al XIX-lea (ca să nu mai vorbim că industrializarea face parte din procesul de modernizare).
În ambele etape ale industrializării (capitalistă și comunistă) au fost stabilite și urmărite aceleași proiecte și în mare cu aceleași metode (protecționism industrial, finanțare pe bază de împrumuturi), problemele principale au fost în mare parte identice (lipsa capitalului, dificultatea achiziționării de licențe, accesul dificil la piețele de desfacere și materiile prime, evenimente externe care au afectat masiv procesul de industrializare).

Noii ciocoi și menținerea statutului de periferie
Dezindustrializarea accelerată bazată pe corupție a dus la crearea unei clase politice iresponsabile și lipsită de orice fel de proiect major. Capitalul acumulat de ceea ce se numește azi elita României provine din comisioanele pentru participarea la procesul de dezindustrializare, capital care în mare parte a fost risipit prin pomeni electorale, transfer în străinătate, achiziții de terenuri și produse de lux ori a fost re-investit în mecanisme pentru reducerea presiunii sociale și conservarea sistemului de putere stabilit după 1989.
Emigrarea masivă și apariția sporului natural negativ au eliminat în ultimii ani presiunea socială reală, ceea ce permite conservarea sistemului „noii ciocoimi românești”.
Problema nu este regretul după industria românească sau problemele ei reale, problema este reprezentată de renunțarea la orice fel proiect și acceptarea statului de periferie sub acest sistem al noilor ciocoi. Sistemul actual concentrat pe auto-conservare sub forma menținerii unui statut de periferie și pe renunțarea la orice fel de proiect în mod natural respinge orice fel de comparație cu un trecut în care a existat un proiect de dezvoltare și modernizare. De aici apare interpretarea într-o cheie de genul „industrializarea românească a fost o tâmpenie, foarte bine că am renunțat la ea și oricum nu a fost românească pentru că s-a făcut cu licențe de pe la alții”.

Autor: George Damian

NOTA
George Damian este jurnalist, a studiat istoria, a absolvit masteratul de jurnalism al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București și masteratul de Istoria Relațiilor Internaționale al Facultății de Istorie, Universitatea București.
În 2014 și-a susținut la Facultatea de Istorie Universitatea București teza de doctorat în istoria relațiilor internaționale cu titlul ”Implicarea factorului economic în politica externă a României în anii dinaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial” sub coordonarea prof. univ. dr. Constantin Bușe.
Și-a început activitatea jurnalistică în anul 2001 și a lucrat pentru publicații precum ZIUA, Magazin Istoric, Deutsche Welle, Timpul, Adevărul Moldova. În prezent face parte din echipa editorială a paginii moldNova.eu.(sursa: larics.ro)

Share on Facebook

Tweet

Follow us