Adolf Hitler și războiul sfânt al României – lupta dintre două concepții diferite
Suntem în plin război, încleştată e lumea într’o luptă cum alta nu s’a mai văzut în tot lungul istoriei. Desfăşurare de forţă şi de vitejie de legendă, drumul pe care mergem noi azi, alături de marii noştri aliaţi, este drumul ce va duce inexorabil la victorie. Pentru că victoria de mâine este, pentru noi, o certitudine. O certitudine ce nu izvorăşte din vagi intuiţii, din iluminări extatice, din viziuni mistice sau din elanuri lirice, ci din contemplarea adâncă şi îndelungă a realităţilor.
Dar ţărmul delà care încercăm să ne desprindem pentru a vâsli în largul faptelor de azi, poartă pe buze o întrebare cu privire la modul cum se explică, cum trebuie să se explice acest uriaş război şi sensul participării noastre la lupta împotriva bolşevismului. Noi avem certitudinea victoriei de mâine. Vom vedea mai departe ce justifică şi cum se justifică, pentru noi, această certitudine.[…]
În chip foarte fericit s’a lansat formula de „război sfânt”, ceeace scuteşte pe mulţi de o cercetare mai migăloasă. Ceeace s’a numit războiul sfânt înseamnă, în fond, ciocnirea a două concepţii de viaţă, pe care le vom privi în bloc: concepţia creştină şi concepţia barbară şi desuetă a materialismului istoric, pe care stau proptite, cum dă Dumnezeu, şandramaua comunistă, în Rusia, şi castelul din cărţi de joc al democraţiei anglo-americane.[…]
La această nedumerire, am spune, teoretică, putem găsi două răspunsuri de egală îndreptăţire.
Primul ar fi, şi e cel mai firesc, că aceste două concepţii antagoniste,
– concepţia revoluţiei proletare care a instituit comunismul şi
– concepţia plutodemocrată în care s’a scăldat, în huzur şi inconştienţă, Europa şi restul lumii:
Ambele sunt destul de învechite faţă de concepţia unei ordine noi pe care o elaborează efortul suprauman al unui popor cu uriaşe puteri de viaţă tânără, concepţie care, pentru – a fi şi mai precişi, s’a formulat, încetul cu încetul, în viziunea de grandioase şi revoluţionare proporţii ale unui om excepţional care e Adolf Hitler.
Ordinea nouă a naţional-socialismului şi fascismului, adică a revoluţiei naţionaliste
se opune total ordinei vechi în bloc,
indiferent dacă are în faţă Londra, Washingtonul sau Moscova.[…]
* * *
Iată de ce revoluţia nouă începută de naţional-socialism în Germania a mirat, a surprins, a derutat. Un singur om a avut atunci viziunea adevărată a feţei lucrurilor, a pericolului autentic şi bine camuflat. Fuhrerul a mărturisit odată că această viziune a crescut în el cu mult înainte de începerea luptei sale, aproape din adolescenţă. Iar în Germania terenul era cât nu se poate de favorabil pentru a îngădui apariţia unei lupte concrete împotriva dublului triunghiu iudaic.
În Italia, se ştie, condiţiunile demografice şi rasiale nu au îngăduit o asemenea apariţie. Italia aderând la lupta anti-iudaică numai din motive de solidaritate politică.
Să ne repunem deci cu imaginaţia în momentul în care Adolf Hitler capătă, după lupte grele şi scump plătite, puterea. Pentru mulţi din cei ce încă nu pătrunseseră tâlcul adânc al lucrurilor, lupta necruţătoare împotriva iudaismului a fost prilej de nedumerire, poate chiar de consternare.
Ne obişnuisem aproape să asimilăm pe evreu germanului. Evreul vorbea nemţeşte. Educaţia familială era germană. Chiar idişul iudaic nu îi este decât o pocire a limbii germane. S’ar fi părut că asimilarea este desăvârşită.
Câteva fapte melodramatice nu au întârziat să fie speculate cum se cuvine de către presa interesată. Scriitori iluştri, cum ne obişnuisem să-i considerăm, au trebuit să plece. Un Wasseranann de pildă. Iar un Thomas Mann nu a întârziat să-şi arunce veninul „literar” scriind, în grabă, acel pamflet politic şi umanitarist intitulat „Ura”.
La noi, o seamă de scribi dintre aceia care au trecut chiar în paginile unei recente „Istorii a literaturii române” au scris la repezeală reportagii abjecte despre fenomenul german. O întreagă polemică dulceagă şi dramatică s’a acumulat în jurul repatrierii lui Albert Einstein.
Ţinem să precizăm, pentru onoarea acelui ce a scris Teoria Relativităţii că dintre toţi cei ce îi luau apărarea, singurul care a înţeles să tacă a fost el însuşi. Atât bineînţeles cât poate să tacă un savant care e şi un om şi care a ţinut să ne ofere şi o carte destul de circumspectă şi moderată despre cum vede el lumea.
O altă serie de sentimentalităţi au roit împrejurul câtorva cazuri senzaţionale şi nefericite de sinucideri. Zgomotul făcut împrejurul acestor întâmplări fatale a abătut o clipă opinia publică delà adevăratul sâmbure. Protestele senzaţionale iscălite de proeminente personalităţi din lumea întreagă, au impresionat.
Un singur om nu s’a lăsat intimidat de toate aceste lamentări adeseori copilăreşti. Un om care ştia precis ce face, care vedea precis ceeace alţii nu vedeau încă. Iar răspunsul faptelor a fost şi mai răsunător.
Dezastrul politic şi militar al Franţei, paralel aproape cu izbânda naţionalistă a Spaniei, iau fost dovezile cele mai violente ale unui adevăr care trecea dincolo de graniţele unor oportunisme politice pentru a diagnostica o stare de maladie cronică a lumii întregi.
Să ne reîntoarcem, acum, după această incursie, la noi acasă. Pornisem, mi se pare, delà problema determinării cauzelor adânci şi aparente, ale războiului şi delà justificarea lui. Vorbisem despre o justificare de ordin economic, una de ordin spirituai şi ne oprisem asupra celeia de ordin politic şi diplomatic.
Războiul nostru de azi se justifică, pentru mulţi, prin această ultimă perspectivă. Şi anume: Fiind angrenaţi, în urma unor avatururi politice a căror amintire o mai avem încă întreagă în minte, în sistemul politic al Axei, războiul nostru cu comunismul rus era inevitabil. Îl aşteptam.
Ne miram chiar de ce întârzie. Ne pregătisem pentru el. Îl doream ca pe o revanşă pentru crâncena pălmuire din 27 Iunie 1940* (ziua ultimatului URSS, n.r.). Dar trebuia să fie ceva mai mult.
In loc de platonice declaraţii de simpatie şi de solidaritate cu puterile care doriau organizarea lumii noi, declaraţii care nu ne făceau cinste şi care lăsau deschise portiţe dosnice de joc pe două planuri aşa cum pretindea diplomaţia savantă a lumii vechi, războiul acesta, cu toate jertfele lui scumpe, trebuia să însemne şi dovada necesară a sincerităţii noastre absolute.
Trebuia să luptăm între cele două lumi. Fără compromisuri diplomatice cum credea vechea concepţie a lumii. Pentru că nu mai era nici timp nici loc pentru nici un compromis.
Prăpastia ideologică între cele două concepţii era prea mare pentru a mai încerca să se dureze punţi şubrede între cele două tabere.
Experienţa pactului de neagresiune dintre Berlin şi Moscova o dovedise.
Ceeace noi, din spirit de loialitate, nu făcusem, în decurs de douăzeci de ani, măsuri militare de protecţie împotriva comunismului, Moscova reuşise să facă numai într ‘ un singur an, transformând tot teritoriul, azi în stăpânirea noastră şi a trupelor germane şi aliate, într ‘ un vast câmp minat şi pregătit pentru atac şi pentru apărare.
Cucerirea Basarabiei, trecerea Prutului, a Nistrului şi a Bugului, asediul Odesei, Kievului, Leningradului, a tuturor cetăţilor peste care tancul german a trecut victorios, sunt dovada acestei pregătiri uriaşe a comunismului de a ataca şi de a lichida ordinea europeană.
Războiul nostru ne-a repus astfel în adevărata lumină în care vrem să stăm în noua ordine a lumii. O ordine la care nu e suficient să aderăm platonic ci este necesar să contribuim prin jertfa sângelui nostru. Pentru că nu avem de ales decât între viaţă sau moarte.[…]
* * *
Noi nu am aderat la naţionalismul ce se crea în Germania, prin lupta lui Adolf Hitler sau în Italia prin aceia a lui Benito Mussolini. Naţionalismul nostru, paralel ou mişcarea noastră antisemită, izvorăşte de foarte departe.
Gurile lui de viaţă le găsim la un Vasile Conta, la Eminescu. Lupta antisemită a avut la noi un paladin de seamă în persoana lui A. C. Cuza.
Mişcarea studenţească cu dublu caracter, naţionalist şi antisemit, începe, ca o izbucnire violentă şi deplin conştientă, încă din 1922. Iar când naţional-socialismul capătă puterea, doctrina noastră naţionalistă era pe deplin închegată, îşi plătise chiar preţul jertfelor şi al durerilor.
Ceeace spun aci sunt lucruri vechi, lucruri spuse. Cu atât mai bine. Nimeni nu aleargă aci după vreo falsă originalitate. Dar asta nu trebue să ne împiedice să afirmăm răspicat că noi presimţisem de mult această nouă ordine a lumii. Urechile noastre auziseră, cu un ceas mai devreme, pârâitura şandramalei democrate, peste care ne cocoţasem împinşi de nu ştiu ce duh rău, de nu ştiu ce miragiu al unui apus în completă decadenţă.
Dar poziţia noastră de azi nu se explică numai prin raţiunea suficientă a faptelor unui „ieri” mai mult sau mai puţin apropiat. Există în sbuciumul nostru de azi ecoul unor sedimente de veacuri. Şi ele stau stratificate, din adâncuri de milenii pe axa în adâncimi prăpăstioase a ortodoxiei noastre. […]
Firul întrerupt de secole, al istoriei noastre spirituale, se leagă azi din nou. Deasupra tuturor asprelor şi fatalelor orânduiri politice în care am intrat, stărue, în noi, spiritul voevozilor. Ne reîntoarcem la rolul de vechi paladini ai lui Hristos. […]
Este aici o schimbare de perspectivă de o epocală, covârşitoare importanţă. Pentru că este pentru prima dată în istorie când nu se mai vorbeşte de popoare care înving sau sunt învinse ci de idei care înving şi de idei care trebue să fie învinse.
Trebue. Oh. Acest imperativ categoric! Ce caută el în ţesătura contingenţă a istoriei!
Nu se poate vorbi în istorie de nici un trebue, pentru că nu se poate vorbi în istorie de nici un finalism.
Istoria e o ţesătură de fapte absurde care se înlănţue printr’o determinaţie lăuntrică în care râsul Cleopatrei, capriciile doamnei de Maintenon, gestul unui iluminat, pasiunea unui Antoniu, cu alte cuvinte, măruntul, anecdoticul, elementarul, pot fi motive născătoare a unor serii noi cu rezultate imprevizibile.
O asemenea viziune a istoriei nu numai că ne repugnă personal, dar nu corespunde nici măcar cu interpretarea sumară a faptelor. Istoria nu e o pădure virgină de liane ale incertitudinei şi ale arbitrarului. Ea poate să apară aşa pentru acel care pierde totalitatea, îmbrăţişarea largă a întregului pentru a se refugia în detalii, în motivaţiuni minore, în anecdotă.
Istoria înseamnă dimpotrivă ordine şi înfăptuire a unei ordini superioare din registrul, permanent deschis la rubrica „binelui”.[…]
Ne-a milostivit însă voia lui Dumnezeu să fim şi de data aceasta, aşa cum am fost şi am stătut totdeauna, în lungul voievodalului nostru trecut, de partea cea bună, de partea binelui. Iar binele învinge. Istoria este înfăptuirea, încarnarea unei ordine morale. Noi am fost şi suntem în şi cu această ordine. Cu şi prin ea vom învinge.
O altă alternativă nu este cu putinţă.
Refuzăm să acceptăm, sub orice formă, vre-o interpretare contingenţă a lumii şi a istoriei. Poate şi pentru motivul că interpretarea noastră finalistă este şi singura în acord cu ideia creştină.
Cruciaţii erau nişte posedaţi, partenerii războaielor religioase erau fanatici. Victoria era dorită, chemată, implorată. Bănuiau, credeau, nădăjduiau că o vor avea. Acuma, azi, o ştiu. Şi acesta e un fapt nou care se înscrie în chenarul de miracole al actualităţii.[…]
Mi se pare că am pătruns cu pas mare în zodia prin care, din consumatori de istorie, devenim, la rândul nostru, creatori de istorie. Ne batem azi dincolo de pământurile noastre. Soldatul nostru cucereşte şi luptă în afară de graniţe. Nu ştiu dacă şi acest lucru se află ascuns pe undeva, în cutele trecutului nostru. Poate în viziunea grandioasă a lui Mihai Voevod, poate în cucernicia războinică a lui Ştefan cel Sfânt!
Poate nicăeri.
Poate că trăim azi un fapt cu totul nou, uluitor de nou.
Poate că s’au răsucit, pentru noi, căile destinului, deschizându-şi aspre şi nebănuite chemări spre larguri, ieri încă nevisate.
Poate că se petrece azi, cu sufletul nostru etnic, o mutaţiune crucială! […]
Iată dece ni se pare că războiul nostru de azi este, pe de o parte, prelungirea necesară a voevodalului nostru trecut şi puntea de aur către un împărătesc viitor.
Autor: Petru P. Ionescu
Sursa: Fresca lui Ioan Roșca & incorect.com
NOTA
1* La 28 iunie 1940 are loc cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, în urma ultimatumurilor sovietice din 26 – 27 iunie. Încercările inițiale ale Guvernului de la București de a negocia s-au lovit de insistența sovieticilor de a se trece mai repede la operațiunile de evacuare a armatei și administrației civile.
2. Petru P. Ionescu (1903-1979) face parte categorie de filosofi spiritualisti – crestini, români. Articol a fost scris în aprilie 1942.
