Adrian Paunescu sufera de ficat si de teama uitarii
Evidenta trecerii in nefiinta a oamenilor de cultura de la noi consemneaza de multa vreme un fenomen nedrept. Cutare sau cutare scriitor ori artist se sterge la un moment dat din constiinta publica. Figura lui evanescenta se estompeaza apoi total din peisajul cultural, dupa ce a cunoscut candva consacrarea in Cetate si a marcat gustul public vreme indelungata. Pricina cea mai frecventa este boala, care a constrans la domiciliu fortat multi bolnavi ai literelor, scenei sau galeriilor romanesti. Cand confratii si – foarte rar – jurnalistii le mai dedica un articol, este ca sa anunte incetarea din viata, la capatul unei grele suferinte, a celui care a fost oarecand un poet, un scriitor, un actor sau un pictor pe care maladia si indigenta l-au izolat pe nedrept de lume. Asa afli ca omul traia de pe o zi pe alta, fara niciun venit de la Uniunea Scriitorilor ori alta institutia de cultura careia i s-a dedicat in timpul vietii. Am citit sumedenie de articole funerare si am auzit declamatii patetice care deplangeau postum conditia mizera in care s-au stins bietii uitati. Citindu-le sau ascultandu-le am fost inundat de acelasi sentiment de indignare care i-a animat si pe colegii de breasla care le-au scris sau rostit, flageland ignorarea nemeritata de care au avut parte defunctii in ultimii ani ai vietii din partea publicului si a confratilor deopotriva.
Desi nu e tocmai indignare, sentimentul pe care l-am incercat citind ultimul articol semnat Adrian Paunescu este vecin cu dezamagirea si un inceput de dezgust. Poetul Adrian Paunescu isi destainuieste intr-un articol, publicat in Jurnalul National, suferinta fizica pe care i-o pricinuieste boala, al carei diagnostic nu-l dezvaluie insa. Aproape un testament – nici macar literar, o jelanie devenita, iata, publica despre maladia care il macina si care pare sa fie o ciroza sau un cancer, de care a aflat dupa ce si-a facut, dupa lungi tergiversari, analizele medicale.
Adrian Paunescu stie, cu siguranta, de soarta confratilor trecuti la cele vesnice in complet anonimat. Poate ca este chiar semnatarul unui articol care deplangea moartea vreunui stihuitor inzestrat intr-o maghernita insalubra, in uitarea deplina a mediilor literare si a cititorilor. Poate s-a indignat si a vituperat la randul sau memoria putina si nepasarea confratilor, institutiilor si societatii. Poate a denuntat, in stilu-i titanic, nedreptatea unei astfel de morti.
Daca a facut-o in scrisul sau tiradele sale, si unul si celelalte au fost mai nobile decat lamentatia exhibata recent intr-una din paginile Jurnalului. Indecenta e prima eticheta pe care as lipi-o lamentoului paunescian. Caruia nu pot sa-i gasesc nicio circumstanta atenuanta, in afara gravitatii bolii, decat pe cea a sentimentului sfasietor de a fi experimentat senzatia parasirii, contemplandu-si fratii de litere rapusi de uitarea semenilor.
Pe Adrian Paunescu nu l-as fi uitat oricum. Acum n-o voi face si din pricina acestuia articol in nota funesta, care pare un repros morbid cu anticipatie pentru amnezia ce risca sa ne pasca.
Trebuie ca boala de care sufera nu i-a afectat doar ficatul ci a tarat putin din simtul demnitatii si al ridicolului de a-ti scrie un epitaf in avans si in tiraj maricel.
Vifor Rotar
