AFP: Sfarsitul lumii, o constanta a evolutiei umanitatii
Potop, foc universal, furtuna de nisip, amurgul zeilor: de milenii, teroarea sfarsitului lumii a fost o constanta a umanitatii, dar a capatat diferite imagini de-a lungul civilizatiilor, varstelor si avansului cunostintelor stiintifice, scrie AFP.
Confruntate cu marile cicluri naturale, popoarele au trait mult timp angoasa ca iarna sau noaptea care s-au instalat nu se va mai sfarsi. Secole mai tarziu, va aparea spectrul "iernii nucleare", catastrofa ecologica, asteroidul gigant …
"Fiecare lume parea provizorie. Cu monoteismul, majoritatea civilizatiilor s-a temut ca aceste cicluri se vor termina intr-o zi. Multe dintre rituri erau asociate cu aceasta frica", explica istoricul Bernard Sergent. Astfel, "aztecii considerau ca la fiecare 52 de ani Soarele risca sa dispara si aduceau imense sacrificii umane pentru a-i asigura renasterea", povesteste acest specialist in mituri, autorul cartii "Sfarsitul lumii". In aceste apocalipse apare de mult ori apa: Mitul potopoului este unui dintre cele mai vechi, cu mult inainte de Arca lui Noe.
In Mesopotamia, potopul apare in epoca sumeriana si este descris in celebra epopee a lui Gilgames, in secolul XIII inaintea erei noastre. Potopurile exista si in antichitatea greaca si romana. Primul potop grecesc, cel al lui Ogygos, dateaza din secolul al V-lea inaintea erei noastre, alaturi de mitul Atlantidei relatat de Platon.
In Geneza, Dumnezeu decide sa inece oamenii si animalele printr-un potop. Doar Noe, om drept si integru, primeste gratia divina si este salvat. Si in Noul Testament gasim potop, foc si Ziua Judecatii, asemanatoare unui tribunal divin egiptean unde domneste Osiris. Dar nu exista potopuri in Egiptul Antic si nici in Africa.
Apocalipsele Mitul incendiului universal exista in Grecia, in Scandinavia (mitologia nordica vorbeste de asemenea de sfarsitul lumii divine), in India si in culturile amerindiene. El este uneori urmat de un potop, asa cum este in cosmogonia hindusa cu cele 4 feluri de "pralaya" (extinctii). Aztecii evoca si ei catastrofe succesive, printre care focul si apa. Odata cu monoteismul, infloresc apocalipsele (din grecul "revelatie", "dezvaluire"). Exista astfel profetiile evreiesti urmate de Apocalipsa lui Ioan, in Biblie. Acestea descriu o serie de cataclisme si drame cosmice care distrug o parte a Pamantului si a stelelor.
Evanghelistul nu descrie Judecata de apoi, cand Dumnezeu ii alege pe drepti si pe blestemati, dar face aluzie la ea. Islamul are si el numeroase descrieri ale sfarsitului lumii, prin furtuna de nispip, invazie sau incendiu. Exista, de asemenea, o zi a Judecatii si una a Invierii.
In Evul Mediu, anul 1000 a starnit teroarea intr-o Europa devastata de ciuma si de foamete. In 1013, o eclipsa solara a reinviat aceasta drama. Si anul 2000 va decalnsa frici irationale.
"Ceea ce este in joc in aceste sfarsituri ale lumilor este responsabilitatea noastra in fata zeilor sau a naturii si pedeapsa brusca pentru faptul ca am contestat un ordin care ne depasea", subliniaza Jean-Noel Lafargue, autorul "Sfarsiturile lumii, din Antichitate pana in zilele noastre".
"Inainte, Dumnezeu pedepsea oamenii sau ii recompensa. Astazi, nu mai este nevoie de zei, catastrofele provocate de oameni sunt de ajuns".
In ceea ce priveste "predictia" maya, nicio miscare religioasa nu este continuta aici, spune acesta. Martorii lui Iehova, care prezic un sfarsit al lumii iminent, vor publica o editie speciala "Sfarsitul lumii"… in ianuarie.
