Alegeri libere democratice
Cei doi candidaţi aflaţi în cursa prezidenţială fuseseră vreme îndelungată colegi de partid şi, probabil, posesori de gânduri şi aspiraţii similare pentru binele şi progresul ţării, fiind chiar şi vecini cu locuinţele, aşa că aveau puternice motive să se urască sincer, din toate puterile.
Primul dintre ei, să spunem candidatul „A”, era un oportunist perfect, arogant, lacom, dornic de glorie şi bogăţie, însă cult şi plin de importanţă, dar şi de un imens dispreţ faţă de toţi cei care nu făceau parte din ceea ce lui îi plăcea să numească elita socială a lumii, adică cea cu care el ieşea în partide de vânătoare prin pădurile patriei.
Era sigur că va câştiga alegerile, prin urmare, aflându-se în ultimii ani la butoanele puterii, a reuşit să mărească perioada unui mandat prezidenţial de la patru la cinci ani. Probabil că, atunci când manevra i-a reuşit, şi-a frecat mâinile de bucurie neluând în seamă rânjetul destinului.
Al doilea candidat, să-i spunem „B”, era un derbedeu rău de gură, o pocitanie şi un scandalagiu, beţiv şi afemeiat, format la şcoala vieţii din porturile lumii fiind el de meserie marinar, pestriț la mațe şi ranchiunos, adică exact profilul ideal pentru o funcţie politică înaltă.
Desigur, preşedintele în funcţie încă nu murise, însă nici nu-l mai lua nimeni în seamă. Fusese pus în scaun de Noua Înaltă Poartă (NÎP), cea care-i promova şi pe cei doi de acum şi care, la vremea respectivă, storsese de la el tributul de care avea nevoie aşa că acum nu mai era interesant. Interesanţi erau ceilalţi care şi ei promiseseră noi tributuri, mult mai tentante pentru viitor.
Preşedintele încă în funcţie fusese pe toată perioada mandatului o marionetă fără valoare chiar dacă încercase el să pară reîncarnarea unui vechi domnitor iubit de popor pentru realizările sale, ori se mai prostise crezându-se și lider regional, adică un fel de factotum în politica Europei de Sud-Est.
Acum însă preşedenţia sa intra în uitare precum flacăra unei lumânări care nu mai are aer.
Cei doi candidaţi îşi vedeau de păruielile lor, iar „A” nu prea părea să observe că „B”, scandalagiu de forţă, cam puncta cu bălăcărelile lui în faţa eleganţei prefăcute a lui „A”. Desigur NÎP nu era deloc îngrijorată fiindcă, indiferent cine ieşea la vot, pentru ei partida era deja câştigată.
În ziua alegerilor, poporul care se distrase grozav pe timpul confruntărilor şi chiar simpatiza cu „B”, deoarece mahalaua produsă de el pe fond bahic era de fapt însăşi temeiul existenţei sale profunde, dădu dovada că îl doare drept în şpiţ de viitorul preşedinte aşa că, aproape de expirarea termenului limită de votare, la urne nu mersese decât aproximativ un sfert din populaţia cu drept de vot, ceea ce a provocat, undeva, o mare îngrijorare, fiindcă nu putea fi validat scrutinul.
Câteva telefoane bine ţintite au făcut ca în ultimele două ore de votare să se producă miracolul.
Procentul de votanţi crescuse la peste 50%, aşa că scrutinul era valabil. Poporul nu s-a mirat deoarece era obişnuit cu miracolele şi privea deja pe alte canale unde nişte bunăciuni îşi arătau competenţele intelectuale perfect corelate cu ale privitorilor.
Numai că, exitpolurile, o chestie fără de care nu se mai poate trăi în prezent, erau foarte confuze şi nu prea puteau să vorbească despre un candidat care câştigase detaşat, aşa că o dădeau din oale-n poale, lăsând electoratul să creadă ce o vrea el.
Însă nu electoratul era preocupat de problemă, ci doar acei care negociau tributul, aşa că a doua zi când au sosit şi voturile din diaspora, cele despre care nu prea ştia nimeni adevărul, candidatul „B” devenea alesul naţiei cu o majoritate incontestabilă. În context, prostit de spaimă, candidatul „A” rosti o formulă scrâşnită de felicitare la adresa lui „B”, sperând că acesta va uita să se răzbune. Hmm, fraier! Păi, cum să crezi una ca asta şi să ajungi preşedinte?
Unul dintre primele puncte pe care le-a rezolvat „B” imediat după înscăunare, a fost să-i facă zile fripte lui „A”. I-a aruncat în spate tot felul de acuze care l-au demolat la propriu şi la figurat, făcându-l să regrete că îşi dorise acelaşi scaun cu el. Rău şi ranchiunos, „B” nu s-a lăsat până nu l-a băgat la chiţiboaica, nu mult, ci doar atât cât să-i piară orice dorinţă de a mai candida vreodată chiar şi la vreun post de administrator al unui cămin cultural sătesc.
Apoi s-a pus pe treabă cu adevărat! Mai întâi a plătit tributul către NÎP făcându-i cadou cam tot ce aparţinea poporului, cum spuneau cei dinaintea lui, nişte comunişti blegi care nu-şi cunoşteau interesele.
Apoi, având înalta binecuvântare a Porţii, îşi puse amantele în posturi ministeriale acoperindu-le hoţiile din care avea şi el parte, aruncă serviciile şi justiţia pe capul tuturor adversarilor adevăraţi sau presupuşi, intră în tot felul de afaceri cu interlopii, îşi trase proprietăţi şi beneficii bancare, se şterse pe bocanci cu toţi prim-miniştrii, o trimise pe una din fetele sale, cea care nu prea reuşise să termine liceul, pe post de europarlamentar asigurându-i venituri inclusiv la pensie şi, în general vorbind, s-a purtat mai rău ca un satrap din vechiul Imperiu Persan.
După două mandate s-a retras şi el în Parlamentul European pentru a-şi asigura imunitatea şi a râs în nas celor care voiau să-i cam ia pielea, cel puţin în numele flotei maritime pe care o vânduse în prima lună de mandat!
Alţi fraieri care nu înţelegeau dimensiunea personajului despre care acum se vorbea în gura mare că fusese de fapt şi un vrednic colaborator al poliţiei politice din vechiul regim, cea pe care el o condamnase deschis într-o uriaşă punere în scenă cu actori delegaţi din partea NÎP.
Doar poporul, atunci când a fost sigur că adoratul său tătuc nu mai putea face niciun rău, a rostit cu acea înţelepciune care îi era atât de caracteristică:
‒ Bă, ce ne-a tras-o panarama asta! Da’ lasă că data viitoare ştim noi ce avem de făcut! Hehee! Nu vă merge cu noi, bă!
Autor: Mihai Batog Bujenita
Sursa: yogaesoteric.net
