Alianțele noastre ? O legătură de dragoste unilaterală…
Încercările noastre de a lămuri problema alianțelor rumânești în datele ei inițiale au ridicat într-o anumită parte a presei bucureștene proteste furtunoase. Simple declarațiuni de dragoste pentru Franța, romanțe pe chitară, de un gust îndoielnic, cu acompaniament de pitpalac, sau insulte nestăpânite pentru puținătatea mea, aceste proteste nu aduc până în prezent nici o idee și nu contribuie în nici un fel la lămurirea chestiunii. Învățat să discut pe fapte și pe argumente și să mă păstrez, în materie de rațiune, insensibil față de gargariseala sentimentală – chiar cu riscul de a părea paradoxal și de a înfrunta prejudecăți adânc înrădăcinate, cu valoare circulatorie curentă – nu mi găsesc deci, spre sinceră părere de rău, putința de a răspunde preopinenților mei, Constat însă că protestele există și, cum unele din ele sunt sincere, consider faptul că simptomatic; meritând, prin urmare, o explicație.
Argumentul principal al protestatarilor este strânsa legătură sufletească, iubirea care există între noi și Franța. Iubirea aceasta e un fapt. Și ca atare, nu o vom nega. Numai că sunt fapte și fapte. Fapt e de pildă o îmbelșugată ploaie la vreme, dar… năvălirea lăcustelor tot fapt e. De unde urmează că faptele trebuie și ele cercetate și întelese, înainte de a le accepta și a ne supune lor. În speță, întrebarea care se pune este: legătura aceasta de iubire între noi și Franța, este ea esențială plămădirii noastre sufletești și așezării noastre de stat, sau nu? În cazul întâi, o alianță de toate felurile franco-română este cu totul recomandabilă – ca fiind necesară; în cazul al doilea însă, ea nu se poate impune decât pe baza unui schimb de avantaje concrete privind prezentul și viitorul apropiat. Să vedem așadar care e situația.
Incontestabil, iubim pe francezi. Vorbim franțuzește și citim la fel. Călătorim cu predilecție în Franța și le cercetăm universitățile. Instituțiile noastre de învățământ sunt organizate după modelul francez. Mai mult: învățăm să cunoaștem istoria lumii în funcție de istoria Franței. Așa era pe vremea mea – așa e și acum. De aceea și simțim cu francezii. Așa de mult, încât adesea simțim ca francezii.Iubirea aceasta e așa puternică încât ia uneori forme aberative. 13 Martie 1906 e dovadă. Mai sunt însă și altele. 
Cred că nu există pe lume o țară în care miniștrii să nu cunoască decât foarte aproximativ limba concetățenilor lor, dar să vorbească în schimb impecabil franțuzește. Noi avem asemenea miniștri. Asta poate să nu fie grav; dar nici normal nu e. Mai grav e însă că s-au găsit și se găsesc la noi miniștri – oameni respectabili – care într-un moment dat ar fi putut spune: să piară Rumânia, numai să învingă Franța. În orice altă parte a lumii, asemenea oameni ar fi fost lapidați. La noi se bucură de mare cinste. Atât de adâncă e la noi iubirea pentru Franța și cele franțuzești…
Este adevărat, nu suntem siguri dacă acestei iubiri a noastre îi corespunde, din partea francezilor, una la fel. Mișcări de generozitate față de noi sunt rare. Sau în orice caz nu le cunoaștem. De la ei la noi, sprijinul a fost adesea negustoresc. Atitudinea lui Clemenceau, la conferința Păcii, o cunoaștem. (Nu spun că Brătianu a a avut dreptate; dar nu spun nici că nu a avut. Asta e altă chestiune.) Ni s-a semnat protocolul Basarabiei, desigur; dar semnătura ne-a fost negociată. Și era totuși vorba de bunul nostru drept. Ni s-au dat bani cu împrumut. Și asta e adevărat. Sunt însă banii cei mai scumpi pe care i-a împrumutat vreodată cuiva Franța…
Știu, nu suntem oameni de treabă. Sau cel puțin… nu am fost guvernați de oameni de treabă. Suntem nevoiași și adesea incorecți în relațiile noastre internaționale. Oamenii străini care au venit pe la noi, cu banii și cu munca lor, au avut de suferit; nu numai din pricina dorinței lor exagerate de câștig, ci și din pricina obiceiului nostru de a …vămui câștigurile. Dar îndreptățește asta tratamentul așa de aprig la care adesea am fost supuși? Sau mai exact: dragoste e asta?Cu ce e îndreptățită, mă rog, abandonarea noastră în mâinile d-lui Picaly de la Banque de Paris et des Pays Bas? Evident, nu e nebun cine mănâncă șapte pite – e nebun cine i le dă. Și pitele le-am dat noi; întâia și a doua oară. Dar a accepta șapte pite, atunci când știi că nu ți le mai dă nimeni altul și că nu ai dreptul la ele – asta nu însemnează tratament pe bază de iubire.
Frăție de cruce și o legătură sufletească franco-română? Nu. O reală iubire, uneori de forme exagerate și anormale, din partea rumânilor pentru francezi. La care însă nu se răspunde de fapt cu aceeași măsură. Așa încât raporturile noastre sunt clare: noi îi iubim; ei – cel mult se lasă a fi iubiți. Et encore! Înțelesul dragostei noastre pentru frații noștri francezi trebuie căutat deci numai aici, la noi. O vom face.
Nae Ionescu „Cuvântul „, 18 iunie 1931
