America se pregăteşte să preia controlul asupra economiei româneşti (1)

America a încetat să se mai ascundă. Nu se mai străduieşte nici măcar să salveze aparenţele. Nu se mai preface. Cu o sinceritate lăudabilă, dacă n-ar fi cinică, America îşi asumă rolul de stăpîn în relaţia cu lumea. Cu lumea din care facem şi noi parte…

În tradiţia socială, politică, salvarea aparenţelor mai poartă numele de politeţe, de bună creştere, de gentileţe, de amabilitate, de diplomaţie. Făţărnicia bine îmbrăcată menajează orgolii, evită insulta, ascunde sub marea masă de eufemisme şi litote adevăruri dureroase, urîte, jignitoare, evită asumarea hegemonică a superiorităţii discreţionare manifeste faţă de subalterni. Dezbrăcarea asumată a conduitei de formulele de atenuare nu se face, cînd se face, din imperioasa nevoie de sinceritate, ci dintr-o ostilă nepăsare faţă de sentimentele celui asupra căruia se marchează explicit, astfel, ascendentul.

America nu ne mai minte nu pentru că i-am fi cîştigat încrederea, ci pentru că nu-i pasă ce credem, aidoma aristocratei care se dezbracă de faţă cu servitorii fără urmă de pudoare, nu pentru a-i incita, excita, impresiona sau uimi, ci pentru că nu dă doi bani pe prezumţia condiţiei umane a acestora. Contesa e pudică cu marchizul, valetul n-are decît a-i observa nuditatea ca un ogar, o pisică de rasă sau un canar în colivie. America nu şi-a pierdut plăcerea de a face politică, continuă să comunice abil, cu o superlativă complexitate perversă, dar s-a săturat să irosească orzul pe gîşte. Politica e pentru egali, pentru Reich-ul lui Merkel, pentru urechile Hexagonului, pentru ochii Albionului. Cu românii te porţi cum vrei, de ce ţi-ar păsa ce cred ei?!?

Cînd Hans Klemm l-a vizitat, în 27 martie 2017, pe Tudorel Toader pentru a-l asigura de „interesul SUA în a susţine eforturile sale de continuare a luptei anticorupţie“, ambasadorul nu s-a ferit. Nici nu s-a afişat ostentativ. Pur şi simplu nu i-a păsat ce crede publicul larg! Lui Toader nu i s-a lăsat nici măcar timp să corecteze evaluarea conducerii Ministerului Public şi a DNA, să armonizeze raportul cu concluziile finale… I s-a poruncit doar să le schimbe pe acelea din urmă. Dacă cineva avea ceva de comentat, n-avea decît! Cînd Trump i-a oferit lui Iohannis prima conferinţă de presă comună de la Casa Albă a unui demnitar român de după Revoluţie, cînd l-a bătut pe umăr de i-a scos praful de provincie din haina de import, Preşedintelui Ţării care Contează nu i-a păsat ce şi cum va comenta mass-media. Motanul Trump şi-a marcat teritoriul, a stropit gardul de la Cotroceni. Stropeala cam pute, desigur, dar mesajul pentru celelalte pisici e clar şi dăinuitor. Pisicile nu se prea sinchisesc de ce cred alte specii…

Americanofilia la români
Axa Washington – Londra – Bucureşti, definită prin 2004-2005 de Traian Băsescu, cea despre care Preşedintele afirma că, citez, „n-are legătură cu integrarea României în UE“ (nici n-a avut… a avut mai curînd legătură cu întîrzierea integrării, cu vreo doi ani…), a pus pe planiglob nişte jaloane foarte interesante.
Dintr-o ţară oarecum nealiniată, cu oarecari pretenţii de independenţă, România a devenit, prin aderarea la NATO (2004), la Uniunea Europeană (2007), prin acţiuni consecvent repetate de apropiere directă de Statele Unite (Coalition of the Willing, Axa, Acordul care garanta imunitatea soldaţilor americani în faţa Curţii Penale Internaţionale – document semnat de doar patru ţări! – România, Israel, Timorul de Est şi Tadjikistan…-, multele protocoale de colaborare ale Serviciilor Secrete, poliţiei şi parchetelor, The US-Romanian Ballistic Missile Defense Agreement, alte linii comune negociate în timpul mandatului de ambasador al lui Mark Henry Gitenstein etc….), România a devenit, aşadar, o ţară cu multiplă comandă. Atunci cînd asupra unei entităţi politice, militare sau teritoriale se exercită un control multiplu, trebuie, la un moment dat, decis, fără echivoc, cine generează influenţa cea mai importantă. Altfel, cuplul de forţe poate da o rezultantă nulă, momentul cuplului poate genera echivalenţe periculoase, vectorii se pot compune şi descompune care-ncotro, cu cine ştie ce efect surprinzător!

America a lăsat Europa să facă bani în România
America, deşi factorul principal de control al aparatului Statului Român, nu s-a implicat economic major. Americanii n-au investit semnificativ în România, nici n-au creat piloni strategici aici. Acum e momentul pentru Statele Unite să se gîndească la bani. America trebuie să plătească! Altfel, relaţia cu partenera cucerită cu vorbe şi planuri riscă să devină platonică. Desigur, investiţiile vor trebui compensate de încasări, astfel ca menajul să fie reciproc avantajos. Piaţa românească este dominată de jucători europeni – francezi, italieni, ruso-austrieci, germane – în principal, în subsidiary – de grupuri chineze, sud-africane, evreieşti, greceşti, din teritorii ex-sovietice, de unul sau doi investitori indigeni.

Americanii nu sînt prea prezenţi economic în România
Din cele 37 de bănci autorizate de BNR, nici una nu e americană. (Citibank funcţionează în România printr-o subsidiară europeană  – Dublin Plc -, nu are sucursale sau filiale, activează pe nişe şi participă moderat la creditări sindicalizate. În condiţiile în care, la nivel mondial, Citi este cel mai important agent pe Forex Market, iar România este un teren strategic de schimb valutar, asta doar ca exemplu)
American Express lucrează cu doar două din cele 37 de bănci. Chrysler-Jeep desface prin Auto Italia, Whirlpool vinde produsele vechii fabrici socialiste poloneze Polar, neomologate în America, Chevrolet se mărgineşte să aducă vehicule patentate în Coreea, construite pe reziduurile industriei Daewoo, Pfizer lucrează de la Bruxelles, companii fabricante de bunuri de consum, electrocasnice, haine etc. operează prin intermediul unor grupuri pan-europene. Există o sumă de francize, cîteva multinaţionale controlate din Statele Unite, nişte contracte dubioase cu Statul şi cam atît. Nu-mi aduc aminte cînd am văzut ultima oară, cu excepţia brichetelor Zippo şi a două mărci de bourbon, marca „Made in USA“ pe eticheta unui produs comercializat în România la scară largă!
Implicarea abrupt crescătoare a Americii în politica regională va atrage o ostilitate proporţională din partea companiilor europene, ceea ce va genera pierderi pentru România. Americanii vor trebui să compenseze aceste pierderi, să suplinească fluxul de lichidităţi şi necesarul de marfă cerută de piaţă. Bineînţeles, implicarea va exploata oportunităţi şi va genera profit unor agenţi economici de peste ocean. Între state, dragoste fără bani nu se poate!

Scurt istoric al peripeţiilor capitalului american în patria noastră.
Cum s-a condus America, economiceşte vorbind, în România postrevoluţionară? Cam molîu, fără avînt, fără entuziasm vizibil, dar totuşi cu o grijă precaută de a evalua prespectivele în eventualitatea deschiderii unor oportunităţi conjuncturale. În anii ‘90 au fost înfiinţate nişte miradoare strategice. Fluxul de monedă americană în spaţiul mioritic a fost discret controlat. America s-a implicat în comerţul cu armament, nu atît în scopul obţinerii unor rezultate imediate, cît pentru a defini direcţii pe termen mediu şi lung. S-a dispus, de exemplu, semnarea contractului Elbit, de echipare a aparatelor Mig 21 Lancer în Israel, la începutul anilor ‘90…

A fost trimis Sörös în România, să finanţeze văzute şi nevăzute. (Să lăsăm prostiile la o parte şi să admitem că George Sörös a fost întotdeauna un agent de influenţă al Statului American, a lucrat doar în interesul acestuia, iar poveştile cu criticile şi mişcările subversive au fost doar pentru proşti!)

În anul 2000, Traian Băsescu a făcut primul serviciu major intereselor economice americane, act ce i-a probat loialitatea declarată şi i-a conferit calitatea de agent şi protejat al Casei Albe şi agenţiilor sale strategice. Primar al Capitalei la acea vreme, Băsescu a eradicat contrabanda cu ţigări în România. Ceea ce n-au vrut sau n-au putut Fiscul, Vama, Poliţia şi aparatul central, vreme de un deceniu, a făcut Traian Băsescu într-o zi şi o noapte. A dedughenizat Bucureştiul. Detarabizarea a distrus desfacerea celei mai importante pieţe de tutun din regiune. Importurile particulare au pierdut enorm din rentabilitate. Printr-o ciudată coincidenţă, Philip Morris, British American Tobacco şi JTI Reynolds au dezvoltat pronto capacităţi mari de producţie, au dat drumul la fabrici şi au pornit o afacere care, de 17 ani, creşte constant. Anul acesta, unul din megaproducătorii yankei de tabac investeşte o jumătate de milliard de dolari într-o nouă uzină.

(va urma)

de Mihai Antonescu,
http://romaniamare.info

N.R.
Mihai Antonescu, analist financiar şi politic, jurnalist cu 27 de ani de experienţă, membru fondator al Centrului de Analiză şi Prognoză Orientativă (CAPO)