Angajatii …pierduti printre patronii României?
Cine sunt patronii României?
Codul muncii îi protejează pe salariaÅ£i atât de bine încât îi transformă pe toÅ£i în patroni.
Cel mai ironic efect advers al unui Cod al Muncii „favorabil” angajaÅ£ilor este că îi transformă pe toÅ£i în patroni.
Numărul angajaÅ£ilor protejaÅ£i de lege a ajuns deja la un nivel derizoriu – patru milioane, din care jumătate sunt angajaÅ£ii statului. Doar două milioane de angajaÅ£i din sectorul privat mai muncesc în interiorul Codului Muncii ÅŸi mai plătesc taxele enorme pe muncă practicate în România.
Într-un fel, un Cod al Muncii absurd stimulează iniÅ£iativa antreprenorială. Un patron va prefera să contracteze o firmă decât să angajeze încă un salariat. Evident, pentru potenÅ£ialul salariat devine avantajos să devină el însuÅŸi patron, chiar dacă asta înseamnă să renunÅ£e la iluzoriile drepturi pe care i le conferea Codul Muncii.
Dispare astfel ÅŸi minima plasă de siguranţă pe care ar fi asigurat-o o legislaÅ£ie echilibrată, iar relaÅ£iile de muncă devin complet voluntare. Microîntreprinderile, persoanele fizice autorizate ÅŸi deja banala muncă la negru sunt formele prin care acest fenomen s-a concretizat în statisticile catastrofale menÅ£ionate mai sus. Mai devreme sau mai târziu, Codul Muncii nu va mai avea pe cine să protejeze.
Din postura de angajaÅ£i pe cont propriu, noua clasă antreprenorială a României va intra în negociere directă cu fauna de angajatori pe care o cunoaÅŸtem deja.
Patronul-lipitoare, adică modelul miliardarului de carton. Este întotdeauna aproape de politicieni ÅŸi de contractele cu administraÅ£ia. Lăsat pe propriile picioare, dă faliment rapid. Iar când ajunge în situaÅ£ia respectivă, ameninţă că dacă nu primeÅŸte contracte ÅŸi subvenÅ£ii îÅŸi va lăsa angajaÅ£ii pe drumuri. Acest gen de complicitate strânsă cu statul, dar ÅŸi cu ÅŸefii din sindicate explică de ce oamenii de afaceri nu se simt reprezentaÅ£i de patronate ÅŸi de ce deciziile Guvernului sunt de fapt arbitrare, în favoarea unui număr restrâns de beneficiari.
Patronul-multinaÅ£ională, care poate fi la fel de bine corporaÅ£ie autohtonă organizată după model vestic. Are o etică de afaceri ÅŸi a relaÅ£iilor de muncă, însă a învăţat să exploateze în mod cinic slăbiciunile clasei politice ÅŸi ale aparatului administrativ. Avantajul său este că diferenÅ£a de competitivitate îi permite să se miÅŸte mai uÅŸor chiar ÅŸi sub povara birocraÅ£iei. În plus, are un pact nescris cu statul, cum că va respecta orice reglementare la literă ÅŸi va plăti orice impozit previzibil, adică nu va face optimizări decât în cazul profitului.
Patronul incompetent, de bună-credinţă, dar fără ÅŸanse de supravieÅ£uire pe termen lung. Pe o piaţă foarte rarefiată, au fost destul de multe cazuri în care întreprinzătorii au putut obÅ£ine profituri substanÅ£iale, fie din întâmplare, fie din noroc. Criza i-a măturat pe unii, dar alÅ£ii au reuÅŸit să reziste prin strategii care pe o piaţă matură erau sinucigaÅŸe: creÅŸteri masive de preÅ£uri sau renunÅ£area la angajaÅ£ii cei mai buni, cu pierderi de calitate care nu pot fi măsurate.
Patronul-antreprenor este opÅ£iunea naturală ÅŸi pasul următor pentru proaspeÅ£ii angajaÅ£i pe cont propriu. El ÅŸtie să-ÅŸi aleagă colaboratorii ÅŸi îi stimulează mai bine decât l-ar fi motivat vreun Cod al Muncii. În schimb, poate fi relativ uÅŸor măturat de condiÅ£iile adverse ale pieÅ£ei – de la taxe până la controalele asmuÅ£ite de competitorii proptiÅ£i politic.
El este eroul momentului. Nu are parte de subvenÅ£iile lipitorii, nu poate face lobby-ul multinaÅ£ionalelor ÅŸi nu-ÅŸi permite luxul de a-ÅŸi bate joc de clienÅ£i, la fel ca patronul incompetent. Cu toate astea, toÅ£i trei, împreună cu statul, se uită la el ÅŸi îl asteapta sa scoata economia din criza.
