Au început să se afle nu doar dimensiunile jafului, ci și „ustensilele” și diversiunile cu care este operaționalizat!”
eternitatea sa în funcție se datora nemijlocit tocmai faptului că permitea un astfel de abuz într-o activitate în care de o parte sunt băncile, practic toate reprezentând stăpânul străin al țării, și de cealaltă parte salahorii români, fie ei indivizi sau firme.
După ce Guvernul a avut ideea introducerii „taxei asupra lăcomiei“ băncilor, numită apoi oficial taxă asupra activelor (pentru că avea să fie calculată asupra activelor, care în cazul băncilor sunt constituite de creditele acordate de către acestea), s-a declanșat o întrecere între mesajele trimise în spațiul public de către inițiatori de justificare motivațională a demersului și bombardamentul contraargumentărilor din partea băncilor și menestrelilor acestora vizând delegitimarea taxei prin pretinsa lipsă de temei, prin „ororile“ economice pe care le-ar produce și, ce să vezi!, chiar prin victimizarea ridicolă a stăpânilor din ecuație, respectiv a „bietelor“ bănci.
În vâltoarea întrecerii s-a apelat, și de o parte și de alta, la diverse scormoneli în măruntaiele bancare, mai puțin scoase la bătaie în mod uzual în spațiul public și oricum necunoscute de cei fără implicare în domeniu, care constituie majoritatea.
Ceea ce știm în mod curent este că băncile onorează depozitele cu dobânzi derizorii, înjositor de mult sub rata inflației, că deci ținându-ți banii la bancă ești în pierdere, și că, dimpotrivă, dacă e vorba să iei un credit de la bancă, dobânda este exorbitantă, păscându-te riscul de a rămâne fără pantaloni.
După mine, era de ajuns să se știe chiar și numai atât, căci aceasta era esența și era suficient pentru o părere adecvată despre băncile din România!
Nu se știe exact din ce motiv – fatalism față de soartă sau prostie pură – acest fapt esențial era ca și acceptat, în măsura în care nimeni nu reacționa cu ceva: nici autoritățile să se opună cumva jafului (căci despre jaf este vorba, băncile practicând dobânzile respective prin abuz de monopolul deținut în domeniu), nici oamenii de rând să recurgă la cât mai puține credite, singura modalitate de a se feri de a fi jefuiți în condițiile în care autoritățile girau jaful prin inacțiune.
Pe frontispiciu trona figura eternului guvernator al Băncii Naționale fraudulos autointitulate a României, care permitea abuzul de monopol de o asemenea amplitudine din sistemul pe care îl parohia, fără ca cineva să-l conteste, cu toate că mereu mai mulți înțelegeau că eternitatea sa în funcție se datora nemijlocit tocmai faptului că permitea un astfel de abuz într-o activitate în care de o parte sunt băncile, practic toate reprezentând stăpânul străin al țării, și de cealaltă parte salahorii români, fie ei indivizi sau firme.
Când măruntaiele bancare au fost puse pe masă sau pe tapet au început să se afle nu doar dimensiunile jafului, ci și ustensilele ca și diversiunile cu care este operaționalizat. S-a aflat, de pildă, că, la dobânzile abominabile percepute la creditele acordate, băncilor le este de ajuns să-și recupereze doar vreo 20% din acestea pentru a-și vedea returnați banii avansați, putându-și permite ca, în majoritatea lor, creditele nerecuperate să fie vândute apoi la numai 10-15% din valoare ca neperformante, încasările din acestea constituind câștig net.
S-a mai putut afla că neperformantele se vând înregistrându-se în contabilitate drept cheltuieli deductibile, fiind suportate astfel pe seama statului, adică de către noi toți, aflați în nici o legătură cu problema!
Și mai rău că, provizioanele constituite pentru eventualitatea nerecuperării unor credite se fac tot ca deductibilități fiscale pe seama statului, în timp ce, dacă creditele sunt ulterior recuperate, câștigurile rămân la bănci. E tare, nu!
În asemenea condiții, argumentele aruncate în spațiul public de către bănci sau menestrelii lor despre impactul taxei pe active bancare sunt absolut ridicole.
Băncile se plâng demagogic de plăți care vor exista doar dacă va cădea drobul de sare, căci taxa ar urma să intervină numai dacă ROBOR-ul depășește 2%. Dacă nu depășește, ar urma să nu se plătească nimic.
Taxa cel mult ar încerca să contracareze încărcarea suplimentară a actualelor absolut fabuloase dobânzi la credite, care are cu totul alte cauze, pe care taxa nu le atacă în vreun fel, neafectând-o cu nimic.
Taxa este proastă dar nu din motivele invocate de bănci, ci din motivul că nu atacă fondul problemei!
Rar însă au putut fi auzite atâtea ciudățenii sau idioțenii de-a binelea pe tema cu pricina! Căci este vorba de ocoliri cu bună știință ale incalificabilei existențe a unor anomalii și de răul pe care l-ar face eliminarea unor anomalii și mai mari.
Cum poți tu să spui că taxa, afectând profiturile bancare, va bloca creditarea economică din România și deci dezvoltarea acesteia când realitatea – evidențiată de statisticile nimănui altcuiva decât ale Băncii Naționale zise a României – arată că băncile aproape nici nu finanțează, ba s-ar putea spune aproape deloc, economia din România?!
Toată, dar absolut toată economia străină din România, care deține peste jumătate din cifra de afaceri și ocupă vreo 30% din forța de muncă ocupată în România, nu se finanțează deloc de la băncile străine din România.
Căci ar fi nebună la cap s-o facă la dobânzile aiuritoare percepute de aceste bănci. O face apelând la aceleași bănci, dar la mamele lor din străinătate, care dau credite cu dobânzi normale.
Aceste finanțări formează grosul datoriei externe considerate a României, căci este contractată de pe teritoriul României.
La rândul ei, economia românească, din România, care ocupă 70% din forța de muncă și dă doar jumătate din cifra de afaceri – mai precis peste 90% din firmele înscrise juridic în România – abia dacă se finanțează de la băncile din România! Este vorba de o finanțare care nu reprezintă decât 8% din total!
Peste 80% din firmele respective n-au apelat vreodată la un credit bancar. 97% din acestea sunt considerate nebancabile de către chiar băncile respective. Și cu 8% și fără 8% din total este absolut același lucru! Economia cu capital românesc se finanțează din ce poate genera la nivel propriu (autofinanțare) sau, dacă nu poate, apelează la „frații“ din sistem, adică la furnizori.
Creditul furnizor este cel mai mare finanțator al economiei cu capital românesc. Băncile străine și de-ar pleca n-ar avea cu ce afecta economia cu capital românesc! Amenințările în domeniu ale băncilor străine sunt baliverne! Prostii pentru fraieri!
Problema este alta. Orice măsuri de retorsiune ar adopta băncile străine din România, acestea n-ar putea face cine știe ce rău economiei din România, pur și simplu pentru că băncile străine din România n-au aproape nici o legătură cu finanțarea economiei din România.
Nici economia românească, nici economia străină din România! Băncile au legătură cu altceva: cu statutul de colonie al României, statut al cărei placă turnantă o constituie. De aici va izvorî și replica băncilor (despre aceasta săptămâna viitoare).
Autor: Ilie Șerbănescu
