Biserica, ultimul reazem al romanilor?

Momentul sărbătorii propriu-zis a hramului Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași și cel al Sfântului Dumitru Basarabov la București, a a fost precedat de pelerinaje și slujbe de priveghi desfășurate de-a lungul mai multor zile. La ele au participat mii de credincioși într-o ordine aproape perfectă.
Participanții, în sumă totală de câteva sute de mii (aprox 200.000 de credinciosi  la Iași și aprox 100.000 la București) – de câteva ori mai mulți decât cei prezenți la demonstratiile „spontane” de protest de la București și alte orașe. In paralel, între orele 19 și 22 – credinciosii au stat la rând zile și nopți, adesea la temperaturi scăzute sau pe ploaie, așteptând să se închine pentru câteva secunde în fața sfintelor moaște ori au rămas în picioare aproape nemișcați ascultând cântările sacerdoților. Nu s-au înregistrat bătăi, scandaluri, furturi, violuri și altele asemenea. Pe tot parcursul evenimentelor, credincioșilor li s-a oferit mâncare, ceaiuri calde si apa, furnizată de către donatori din parohii. Prin voluntariat s-a asigurat asistență medicală. Pelerinii au primit cazare gratuită în spații ale Patriarhiei.
După tot chinul fizic îndurat la cozi interminabile și frigul puternic răbdat la  slujbe de noapte desfășurate sub cerul liber, oamenii arătau fericiți. Nici o asemănare cu DESTULE chipuri desfigurate de ură, cu rânjete si neliniște isterică de la alte manifestații populare mai mult sau mai puțin contemporane. Dar figurile lor au umplut, din pacate ecranele televizoarelor…)
O sărutare dată moaștelor îi transpunea pe credincioșii creștini în mod misterios din lumea necazurilor cotidiene într-o lume desăvârșită patronată de treimea credinței, speranței și iubirii.
Întrebati de un jurnalist pentru ce s-au rugat, multi au spus că s-au rugat pentru sănătate, copii, familie, prieteni și … dușmani. Nu știu dacă protestatarii anti-sistem din Piața Universității s-au rugat si pentru dușmani…
Pentru agnostici moaștele sunt o adunătură de oase.
Pentru cei care cred în cultul moaștelor, acele oseminte sunt întruparea harului sfânt, legătura materială dintre Dumnezeu și oameni realizată prin intermediul rămășițelor nemurite (sic!) ale celor care au trăit în respectul legilor dumnezeiești. Aceste rămășițe pamantesti sunt, pentru credincioși, dovada că oamenii trăiesc, pot și trebuie să trăiască în credinta lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu trăiește tainic în oameni.
Credința acestor oameni este demnă nu numai de respect ci și de invidie (un sentiment mai puțin lăudabil). Cei care cunosc durerea îndoielii, nu pot decât să admire capacitatea atâtor români de a crede fără să se îndoiască. Este impresionant să auzi poveștile multora care spun cum s-au vindecat de boli grave sau au scăpat de necazuri foarte palpabile, rugându-se la diveși sfinți. E greu de spus dacă sfinții și moaștele lor i-au ajutat sau credința lor i-a salvat. Fapt este că miracolul, cel puțin aparent, s-a produs. În măsura în care comportamentul viscerelor noastre este puternic influențat de acțiunea creierului nostru, biserica se constituie într-un spital al sufletului; suflet prin care se vindecă și celelalte boli. În măsura în care asemenea oricărui corp, și corpul omenesc generează un câmp invizibil care inter-relaționează cu alte câmpuri similare, este perfect posibil ca de calitatea vibrației sufletești – cerebrale – a fiecăruia să depindă starea de spirit – pozitivă sau negativă, hotărâtă sau șovăielnică, empatică sau refractară – a unei comunități întregi.
De ce să li se spună acestor oameni că nu au dreptate?
De ce să li se răpească beneficiile unei aparențe care produce doar consecințe reale pozitive? Nu doar pentru ei ci și pentru cei cu care ei vin în contact. Cu ce garanții li se poate nega dreptatea? De unde știu cu atâta …siguranță cei care nu cred, că cei care cred greșesc? Cei care, în numele rațiunii, se îndoiesc de justețea credinței altora dar nu se îndoiesc de justețea propriei îndoieli, nu sunt decât niște bigoți seculari, niște dogmatici de semn contrar. Și chiar dacă veneratorii moaștelor ar greși, crezând în ceea ce nu există, care ar fi paguba? Nici una. În schimb, dacă nu greșesc, cei care se îndoiesc și vor să îi smintească s-ar putea să aibă o mare problemă.
La ce bun atunci toată disputa? Cui servește acest militantism ateist chipurile „spontan”? La fel de „spontan” ca și… manifestațiile anti-sistem din diverse piețe publice ale orașelor românești. Iată o întrebare cu atât mai justificată cu cât, în mod tradițional, BOR nu este militantă și nu practică prozelitismul. (Unii tocmai asta îi reproșează si poate au dreptate….).
Așadar, comunitatea scepticilor, agnosticilor sau ateilor, ca și comunitățile altor culte, nu riscă să se micșoreze prin convertiri la ortodoxie, organizate de BOR.În realitate , natura acestui conflict nu este religioasă ci politică. Nu ideile și credințele se luptă. Confruntarea nu este cea dintre rațiune și misticism. Nici cea dintre pretinsa puritate a credinței și posibila corupție a ierarhiei bisericești. Competiția este una de putere. Nu prozelitismul BOR sperie ci puterea BOR. Puterea unei biserci naționale indisolubil legată de identitatea națională românească și, pe cale de consecință, de interesele naționale românești.
Iată caracterul obiectiv al contradicției. (Sursa: Adrian Severin)