BRICS-UL CA ANTIDOT AL RELATIVISMULUI CULTURAL OCCIDENTAL
(…)Dreptul de a conduce al unui lider este valabil numai prin ascultarea lui
de legile naturii şi de binele comun”!
Toata lumea vorbeste doar de aspectul economic al BRICS-ului, dar el are si o deosebită valentă integratoare culturală. Unirea culturală a societatilor dezbinate deja sub principiul dihotomic talmudic „Divide et impera”, este o misiune nobilă si necesară a organizatiei multipolare.
Dihotomia talmudică imbrătisată cu ardoare si de bolsevici: „ori esti cu noi ori esti impotriva noastră” a dus la această polarizare tendentioasă a urii unei etnii să influenteze si să cuprindă si pe cei ce nu au nici un interes in polarizarea spectrală cultivată de secole de această etnie.
Caracterul vicios al dihotomiei este regasit si la Marx, care si el talmudic, impărtea societătile in clase exploatatoare si clase exploatate, fără nici o urmă de gri intre ele, desi anumite elemente ale societătii nu se regăseau in nici una din clase, recte bankerii.
Presa si ea iudee, a jucat rolul de distribuitor al urii cu mare generozitate si dedicatie absolută.
Prejudecata anti-chineză și anti-rusă răspândită în societatea de astăzi are mult de-a face cu faptul că oamenii au fost condiționati de o viziune foarte dezordonată si tendentiousă asupra lumii cunoscută sub numele de „relativism cultural”.
Deși este atractiv la suprafață datorită promovării aparente a „respectului și toleranței” pentru alte culturi, pe de o parte, și condamnării imperialismului, pe de altă parte, un paradox urât se află sub suprafața unei astfel de ideologii care facilitează în mod ironic stăpânirea imperialismului modern asupra lumii.
Paradoxul este cel mai ușor de văzut prin expunerea ipotezei – premizei de bază, a raționamentului care stă la baza oricărei teorii relativiste culturale, care urmează asa:
deoarece fiecare cultură este unică și la fel de prețioasă, nicio cultură nu are dreptul de a influența o altă cultură deoarece:
A) orice influență ar putea fi exercitată numai prin forța celui mai puternic asupra celui mai slab și
B) dacă ar avea loc o astfel de influență, ea poate să fie doar în detrimentul culturii care este „influențată”.
Cocluzie:
Polenizarea încrucișată a culturilor nu poate avea loc niciodată în mod organic, deoarece nu există nimic intrinsec universal între toate culturile care să poată servi drept bază pentru schimburile lor poetice, artistice, științifice. Deoarece toate grupurile culturale nu conțin universalitate, „adevărul” se reduce la experiența personală subiectivă a fiecărei culturi.
Însăși definiția „cunoașterii” și „adevărului” este astfel total impotentă.
Apare astfel o problemă morală și politică jenantă.
Întrucât „întregul” umanității există în mod obiectiv sub forma multor oameni, culturi și națiuni răspândite pe suprafața pământului în spațiu și timp, este un fapt al vieții că culturile vor și trebuie să coexiste.
Urmează apoi întrebările: în ce formă vor coexista acele culturi și cum va fi definit întregul?
Cum pot diverse culturi să interacționeze între ele în așa fel încât fiecare să contribuie cu tot ce este mai bun din propriile descoperiri și comori poetice cu vecinii lor, dacă nu există „mai bine sau mai rău”, deoarece totul este relativ la experiența personală și „ sentimente”?
Cum poate exista o armonie a părților în raport cu un întreg dacă nu există „adevăr și frumusețe”, sau invers „minciună și urâțenie”?
Cum poate mintea cuiva să înceteze să se transforme într-un suflu fără rațiune?
A fost afirmat orbește de „filozofi geopolitici” moderni precum Samuel Huntington și Sir Bernard Lewis a căror ideologie exercită o influență atât de puternică asupra gândirii occidentale de astăzi; umanitatea ar putea exista doar ca o sumă de părți infinit divizibile într-un „mozaic multicultural”, în cel mai bun caz ignorându-se reciproc și tolerând diferențele, dar fără să luăm timp să ne înțelegem sau să ne apreciem asemănarea.
Huntington a concluzionat în influența sa carte „Cocnirea civilizațiilor” că pacea pe pământ este fundamental imposibilă, deoarece confucianismul, hinduismul, islamul, creștinismul și iudaismul sunt toate în mod fundamental incapabile să coexiste pașnic din cauza ideologiilor lor distincte și a diferențelor intrinseci.
Această perspectivă cinică a negat în mod fundamental caracteristicile paralele ale fiecărei culturi și descoperiri comune îmbrăcate în spatele unor înfățișări diferite, dar conținând aceeași substanță de iubire, dreptate, adevăr, frumusețe și moralitate, modelând atât universul, cât și condiția umană, ca expresie vie a forței care ghidează creatorul. desfăşurarea acelui univers.
Faptul enervant pe care astfel de gânditori precum Huntington și adepții săi aleg să-l ignore este că cele mai mari Renașteri și ritmuri de progres înregistrate în experiența umană nu au avut loc niciodată de grupuri culturale distincte pur și simplu transformându-se la întâmplare sau făcând ceea ce au făcut strămoșii lor, ci mai degrabă, toate perioadele de progres au fost modelate de polenizarea încrucișată a celor mai bune idei ale diferitelor culturi, niciodată doar înlocuind un set de idei pentru altul sau adăugând un set de idei la altul, ci mai degrabă creând noi seturi întregi care sunt mai mult decât suma părților lor și care conțin grade tot mai mari de putere de a descoperi și comunica în mod creativ adevărurile acelor principii universale care ghidează omenirea și natura. Aceasta este definiția adecvată și scopul „științei” și „artei” și efectele lor ca progres tehnologic, așa cum sunt exprimate în toate culturile.
Un exemplu excellent este si Renașterea Abbasidă
Merită remarcat faptul că perioada dinastiei Abbasid a fost cunoscută pe bună dreptate drept „Epoca de aur islamică”, care a dus la o reformă birocratică, monetară și educațională paralelă sub principiul confucianist al Mandatului Cerului, adică: dreptul de a conduce al unui lider era valabil numai prin ascultarea lui de legile naturii şi de binele comun.
Acesta a fost un concept anti-oligarhic de guvernare împărtășit de Carol cel Mare și Califul al Rashid.
Sub conducerea umanistă a califului Al Mahdi, a fiului său Harun Al Rashid și a nepotului al Mamun, s-au creat rețele de centre de educație umaniste numite „Case ale înțelepciunii” care au reunit savanți musulmani, creștini și evrei pentru a traduce lucrări antice în greacă și latină, centre în care se studiază astronomie, literatură, medicină și inginerie.
Morile de hârtie au fost înființate în 832 CE în Samarkand, Cairo, Damasc și Bagdad, aplicând tehnologia chineză pentru a extinde accesul umanității la cunoaștere.
Perioada Al-Andalus a fost la apogeu în anul 719 d.Hr. când musulmani conduceau cea mai mare parte a Spaniei, asta a fost în timpul Epocii de Aur islamice. Mai esteși perioada musulmană Córdoba din 1000 d.Hr. care a avut o influență majoră asupra culturii europene și a fost într-adevăr un punct central în știință și filozofie.
Sub Califatul Córdoba, ‘al-Andalus a fost un centru de învățare, iar orașul Córdoba, al doilea ca mărime din Europa, a devenit unul dintre principalele centre culturale și economice din Bazinul Mediteranei, din Europa și din lumea islamică.
Realizările care au avansat știința islamică și occidentală au venit de la al-Andalus, inclusiv progrese majore în trigonometrie, astronomie, chirurgie, farmacologie și agronomie. Al-Andalus a devenit un centru educațional major pentru Europa și ținuturile din jurul Mării Mediterane (adică Africa de Nord), precum și un canal pentru schimbul cultural și științific între lumea islamică și cea creștină.
Renașterea islamică, cunoscută și sub numele de Epoca de Aur islamică, a început în anul 622 d.Hr. și a durat până în 1258. În acest timp, al-Andalus, care acoperea cea mai mare parte a teritoriului a ceea ce este acum Spania și chiar mai mult. Un exemplu, Sicilia fusese sub guvernare musulmană. Timp de peste cinci secolea a durat apogeul (peste șapte secole în cazul lui al-Andalus), deși teritoriul se micșora încet, în fiecare secol, până la ceea ce avea să devină doar Granada (până la sfârșitul regatului islamic al influenței lui al-Andalus).
Așadar, Al-Andalus avea creștini, musulmani și evrei care trăiau împreună și era și un adevărat centru al ecumenismului. Nu trebuia ca toată lumea să fie musulmană pentru a participa la Al-Andalus.
Cea mai mare minune a Andaluziei a fost însă progresul învățămantului. Niciuna din bogățiile sale în industrie și comerț nu ar fi fost posibilă fără o politică de stat conștientă care să promoveze știința, ca forță motrice din spatele progresului tehnologic și al creșterii economice generale.
Arta de a pune întrebări, o toleranță a dezacordurilor permanente.
Să marcăm fenomenul interesant care s-a înregistrat la începutul islamului, arta de a pune întrebări, o toleranță a dezacordurilor permanente.
Ceea ce este foarte platonic, în esența sa până și evreii sunt, de asemenea, foarte încurajați cu această artă de a pune întrebări. Este un bun exercițiu de dialog în care nu iei nimic ca de la sine înțeles, ci mai degrabă că Cunoașterea trebuie să ajungă să fie cunoscută, sau înțeleasă prin Rațiune.
De aici au invătat evreii să răspundă si azi la intrebări cu alte intrbări.
Renașterea islamică și-a bazat esența pe traducereaoperelor lui Platon, a lui Aristotel și a multor alți filozofi greci.
Casa Înțelepciunii a fost un centru de traduceri, o academie, un observator astronomic și a fost una dintre cele mai bogate biblioteci din lume, în Bagdad. Să reținem, existența unei echipe de 90 de traducători, care au tradus o mare parte de lucrări europene (care probabil s-ar fi pierdut dacă nu ar fi fost Renașterea islamică), inclusiv lucrările grecești clasice, în special cea a lui Platon.
Deci, cu alte cuvinte, poezia în care a fost scris Coranul se afla într-o geometrie muzicală, ați putea spune, care conținea în ea dovada. Coranul nu promovează adevăruri literare, în care dictezi o regulă sau o lege și trebuie respectată, ci mai degrabă dovada se află în geometria poeziei, care nu este ceva literal, dar poți ajunge la un adevăr superior prin, ai putea spune, ceea ce include o înțelegere metaforică. Aceasta pare să participe la principiul Motivführung.
Al-Andalusia ajunge să devină „creștinizată” sau cel puțin intră sub stăpânirea acestor doi creștini, Alfonso cel Înțelept și Frederic al II-lea Hohenstaufen, dar mai continua incă rolul clar pe care l-au jucat cultura arabă, limba arabă și chiar islamul în formarea și cultivarea lucrărilor superioare în Europa, inclusiv în Italia, care a stimulat Renașterea italiană!
În cazul Al-Andalus, aceasta este o bucată atât de masivă din istoria europeană despre care pur și simplu nu se vorbește și acest lucru este făcut oarecum intenționat. Că aceste părți ale istoriei noastre nu sunt un fel de idealism visător sau romantism, ci au fost exemple concrete reale de perioade armonioase de ecumenism de succes cultural care au avut loc.
Explozia în creșterea populației nu este o dovadă că omenirea este un cancer, așa cum vor să facă unii ecologisti moderni greșiți, ci mai degrabă că suntem o specie de perfectibilitate constantă.
Acest lucru a fost adevărat atunci când grecii Solon, Pitagora și Platon s-au aventurat în Africa de Nord pentru a afla cele mai mari descoperiri filozofice și științifice ale zilelor lor.
A fost adevărat când cele mai mari idei despre India și China s-au polenizat încrucișat în timpul perioadei Gupta. A fost adevărat atunci când ideile și modurile de gândire africane/grece au fost redescoperite și aplicate de savanții evrei, creștini și arabi care au organizat marea Alianță Ecumenica din secolul al VIII-lea a Imperiului Carolingian sub conducerea califului de la Bagdad și a lui Carol cel Mare.
A fost din nou o realitate atunci când dinastia Abbasid și Renașterea andaluză de mai târziu, când savanți islamici precum Haroun Al-Rashid și Ibn Sina au adunat din nou cele mai mari lucrări poetice și științifice din est și vest pentru a reforma lumea islamică.
A fost, de asemenea, adevărat atunci când aceleași lucrări grecești/africane/arabe au fost apoi transmise lumii creștine sub forma renașterii florentine din secolul al XV-lea, a cărei aplicare a înregistrat cea mai mare creștere a densității potențiale a populației pe care umanitatea a experimentat-o vreodată.
Principiul renașterii, a cărui supunere legală este atât de vitală pentru supraviețuirea cu succes a speciei umane, este exprimat în istoria fiecărei culturi majore în diferite perioade. Câțiva reprezentanți de frunte sunt cardinalul Nicolae de Cusa, rabinul Philo al Alexandriei și Ibn Sina, Confucius, Platon și liderul Imperiului Gupta Chandragupta I.
Noul Drum al Mătăsii se manifestă ca bază pentru o nouă renaștere globală
Astăzi, o nouă paradigmă a apărut prin procesul multicultural BRICS, Organizația de Cooperare din Shanghai și Noul Drum al Mătăsii. Această nouă paradigmă nu se bazează pe o coexistență pasivă a părților, deoarece acestea nu sunt gestionate de un Leviathan hobbesian, ci mai degrabă pe angajamentul față de obiective și principii comune de progres la care aspiră toate culturile participante.
După cum a declarat clar președintele chinez Xi Jinping în discursul său din 6 noiembrie 2019 la China International Expo:
„Dintre problemele cu care se confruntă economia mondială, niciuna nu poate fi rezolvată de o singură țară. Cu toții trebuie să punem pe primul loc binele comun al umanității decât să punem propriul interes în fața tuturor…
Am încredere în perspectivele strălucitoare ale dezvoltării economice a Chinei.
Dezvoltarea Chinei, privită prin prisma istoriei, este o parte integrantă a cauzei înalte a progresului uman…
Civilizația chineză a apreciat întotdeauna pacea sub cer și armonia între națiuni. Să lucrăm cu toții în acest spirit și să contribuim la o economie globală deschisă și la o comunitate cu un viitor comun pentru omenire.”
Aceasta este starea naturală a omenirii ori de câte ori permitem rațiunii noastre creatoare să modeleze în mod activ experiența simțurilor noastre, mai degrabă decât să permitem simțurilor noastre oarbe să ne modeleze rațiunea.
Experiența colectivă a istoriei universale și a progresului uman mărturisește faptul că această viziune este modul natural în care ființele umane supraviețuiesc și cresc în universul al cărui Creator poate fi numit cu multe nume, dar a cărui lege a rațiunii morale și creatoare este aceeași. Indiferent dacă unul este confucian, musulman, evreu, budist, hindus sau creștin, suntem absolut distincti de celelalte fiare vii datorită capacității noastre de a descoperi și de a schimba principiile creației, făcându-ne viața mai fericită, mai intenționată și asigurând o pace din ce în ce mai mare și securitate pentru generațiile care vor veni după noi.
Constantin D. (Atlanta 06/10/2024)
Sursa: IonCoja.ro
