Câinele moare de drum lung iar sfătuitorul de grija altuia
Nouă, părinÈ›ilor de modă nouă, ne place foarte mult să ne plângem de cât de greu este să creÈ™ti un copil fără ajutor. Celor care au depășit stadiul copiilor mici sau n-au ajuns încă acolo le place să vină în ajutor cu sfaturi: „Ce poate fi aÈ™a de greu să creÈ™ti un copil? PărinÈ›ii noÈ™tri, de exemplu, cum au putut, lucrând în trei schimburi, È™i sâmbăta, È™i duminica?”
E o replică la fel de celebră, È™i la fel de apreciată de mine ca sora ei geamănă: „Dar lăsaÈ›i, doamnă, copilul să mănânce dacă i-e poftă, ce dacă n-aÈ›i spălat fructele? Noi n-am mâncat de toate de la bunici, din grădină, nespălate? Și uite, n-am pățit nimic!” Da, numai că bunicii noÈ™tri foloseau cel mult bălegarul din curte ca fertilizant, È™i acela doar dacă nu le luase C.A.P.-ul toate animalele din curte. Or legumele din piață, direct din serele turceÈ™ti, plesnesc de sănătate È™i bălegar.
Să mă întorc la cei care îi ridică în slăvi pe bătrânii noÈ™tri È™i metodele lor eficace de creÈ™tere a copiilor, de care ei au beneficiat direct fiindcă aceiaÈ™i bătrâni (părinÈ›ii, vecina Aglae, mătuÈ™a Tamara etc.) le-au crescut È™i lor copilul.
Este cunoscut faptul că, în general, e atât de uÈ™or de crescut un copil, încât nu există tineri trecuÈ›i de 30 ani fără 3-4 copii în dotare, în acelaÈ™i timp părinÈ›ii muncind la corporaÈ›ii de prestigiu, cu cariere înfloritoare, meseria înjositoare de bonă dispărând de pe tărâmul românesc.
Eu îmi aduc aminte că jumătate dintre cei de vârsta mea au fost crescuÈ›i la È›ară de bunici, fie până în clasa întâi, fie până la intrarea în clasa a cincea. Pe atunci ei erau norocoÈ™ii, dar poate că mă înÈ™el – până È™i mama are tendinÈ›a de a-mi spune: „Eu cu tac-tu am crescut trei copii, lucram amândoi È™i ne-am descurcat fără ajutorul nimănui, că n-avea cine, doar È™tii.” Știu. Și a fost bine?
Îmi amintesc când ne trezeam dimineaÈ›a, eu È™i frate-meu, singuri în casă. Tata era la lucru, mama plecată cu noaptea în cap să stea pe la cozi de lapte, pâine, mezeluri È™i ce se mai nimerea în ziua aia, până la ora 9-10. Eu aveam vreo 4 ani, frate-meu 2. Mama ne lăsa două farfurii cu griÈ™ cu lapte sau fidea È™i două linguri, pe un scaun, È™i încuia uÈ™a la dormitor. Ne trezeam singuri în casă. Mă uitam pe gaura cheii să fiu sigură că nu mai e nimeni în casă, strigam – poate totuÈ™i era cineva.
La început probabil că am plâns, dar ne-am obiÈ™nuit. Când ni se făcea foame, mâncam cât era, fie că ne ajungea sau nu. Apoi ne luam cu joaca. Deci se putea.
În plus, să nu uităm că noi ne jucam până prin ’95 câte jumătate de zi în stradă, în faÈ›a blocului, alergând de bezmetici. Pe atunci treceau 3-4 maÈ™ini pe zi pe strada noastră, dar recomand cu încredere È™i astăzi. În trecut s-a dovedit o bună metodă de dezvoltare psiho-motorie a copiilor.
N-a reclamat-o nimeni pe mama că ne încuia singuri în casă pentru că mulÈ›i foloseau aceeaÈ™i metodă, a cunoscutei generaÈ›ii cu cheia la gât.
O metodă de admirat de altfel, fiindcă deÈ™i am inundat de câteva ori vecinii, deÈ™i frate-meu a dat foc de câteva ori prin casă, deÈ™i s-a îmbătat accidental, deÈ™i am reuÈ™it să sparg lustra È™i să mânjesc cu sânge tot dormitorul, iată că am supravieÈ›uit. Deci s-a putut. De aceea recomand cu încredere să ne întoarcem la metoda socialistă, căci iată, nu se mai fac copii deÈ™tepÈ›i, sănătoÈ™i È™i politicoÈ™i ca altădată.
Alina C.
