Caracterul românesc al Transilvaniei a fost documentat si confirmat de toate Marile Puteri!
Deşi din punct de vederea militar România nu a excelat în prima parte a Primul Război Mondial, graţie unui joc diplomatic abil şi a sprijinului extrem de puternic din partea Statelor Unite, Angliei, Franţei şi Italiei, Ro.a reuşit,totusi, să-si recupereze teritorii romanesti importante prin Tratatul de la Trianon. Aceeaşi diplomaţie abilă a făcut ca ulterior, timp de 10 ani, România să cîştige litigiile cu Ungaria, care a privit Trianonul ca un act de indelung amanata ,,disecţie şi amputare a imperiului Austro Ungar”. Tensiunile au persistat şi se simt chiar şi astăzi.
Încă de la începutul războiului mondial, între România şi Italia, care pînă în 1914 erau membre ale grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state. ,,Un acord între Italia şi România ni se pare foarte dorit”, transmitea baronul Carlo Fasciotti, acreditat la Bucuresti, la 12 august 1914, şefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C.Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o alianţă capabilă să determine Antanta să accepte şi să sprijine realizarea dezideratelor naţionale ale celor două ţări.
La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinînd că acesta corespundea ,,integral sentimentelor şi dorinţelor poporului român”. Carlo Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament formal de informare ,,asupra propunerilor ce ni se fac”. Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relaţiile bilaterale, obliga cele două ţări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte şi să se consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscîndu-i-se drepturile asupra Transilvaniei. Ulterior România şi Italia s-au găsit la finele primei conflagraţii a secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă ambele state s-au declarat ,,nemulţumite” de tratamentul oferit de forumul păcii de la Paris din 1919. Totuşi a existat o deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două state la conferinţa din capitala Franţei.
În vreme ce reprezentanţii Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară aliată. România şi Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de recunoaştere a clauzelor încheiate de România şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decît un prilej de apropiere între cele două ţări, care tocmai îşi desăvîrşiseră unitatea lor teritorială.
Sfîrşitul războiului
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu separat, la data de 29 septembrie 1918. La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începînd cu ora 3.00, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcînd sfîrşitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar).
O zi mai tîrziu (11 noiembrie), la Compiegne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul. La ora 11.00, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni pînă la încetarea finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) şi Imperiul Otoman (la Se`vres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919, iar în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.
La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase să mai fie apanajul unui grup restrîns de cunoscători, cum fusese în Evul Mediu, şi devenise treptat un fapt comun cunoscut şi recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaţionale. Contribuiseră la aceasta românii ardeleni prin Rascoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, prin unirea unei părţi a românilor ardeleni cu Biserica Catolică şi activitatea ,,Şcolii ardelene”, prin Revoluţia de la 1848 şi Miscarea „memorandisă”.
În data de 1 Decembrie 1918, cînd, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenţi la Marea Adunare Naţională au votat unirea teritorilor româneşti din partea ungară, a fostei monarhii habsburgice cu Ţara, opinia publică internaţională, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justiţie şi normalitate.
Conferinţa de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relaţilor internaţionale în primul rînd prin importanţa hotărîrilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar şi soarta unor naţiuni, inclusiv a naţiunii române. Ea se remarca însă şi prin rolul important pe care l-au jucat expertii şi oamenii de ştiinţă în impunerea unor decizii ale ,,Consiliului celor Patru Mari” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Italia). Practic, nu a existat pînă atunci şi nici după aceea o conferinţă de pace în care rolul specialiştilor şi al oamenilor de ştiinţă să fie atît de mare în determinarea hotărîrilor luate de oamenii politici ai lumii.
Americanii au demonstrat dreptul românesc asupra Transilvaniei
În SUA, încă din 1917, a fost creată o Comisie de investigare (Inquiry Commission), avînd drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson. Din comisie măi faceau parte, printre alţii, profesorul Clive Day, şeful Departamentului de Ştiinte Politice al Universităţii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate,Will S. Monroe, pofesor de istorie, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc.
Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunoşteau dreptul poporului român la unitate naţional-statală. ,,Românii – se arăta într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. , trăiesc astăzi pe locurile unde au trăit cu cincisprezece secole în urmă stramoşii lor dacii şi romanii”.
În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o făcea preşedintelui Wilson, se susţinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de românii din Ungaria şi două treimi din Banat. Frontiera propusă era foarte apropiată de cea pe care, în final, Conferinţa o va stabili între România şi Ungaria.
Britanicii şi francezii, mai documentaţi ca românii
În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department – P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenţi cunoscători ai situaţiei din Europa Centrală şi de Sud-Est, precum Harold Nicolson şi Allen Leeper, dar Departamentul se baza şi pe prestigioşi colaboratori precum Robert Seton-Watson şi alţii. Acest grup, încă din 1916, cînd guvernul britanic nu luase încă în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinară capacitate de anticipare a evoluţiilor politice din regiune, avansa ideea dispariţiei Imperiului, a cărui existenţă era în contradicţie cu aspiraţiile de libertate şi unitate naţională ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o altă lucrare – Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activităţii P.I.D., susţinea unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, pe baza principiului naţionalităţilor.
Şi guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d’Études, care să facă propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrală. Doi membri ai Comitetului – André Tardieu şi geograful Emmanuel de Martonne, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat soluţia cea mai favorabilă României. Datorită situaţiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experţi în vederea pregătirii documentaţiei şi lucrărilor necesare pentru apărarea drepturilor ţării la Conferinţa Păcii. 
Ungurii s-au prezentat cu un fel ,,tezaur unic al ştiinţei”
Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu, a avut în componenţa sa valoroşi experţi în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lămpedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile şi aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mîinile lor puterea deciziei, se caracterizează prin argumentaţie modernă, sobră şi, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.
În ianuarie 1920, delegaţia maghiară, condusă de contele A. Apponyi s-a prezentat la Paris însoţit de 38 de experţi aleşi dintre personalităţile ştiinţifice cele mai strălucite ale inteligenţei ungare. Delegaţia aducea cu sine un material documentar şi de propagandă imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreună cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara cîţiva ani mai tîrziu:,,Afirm că Ungaria s-a prezentat la Conferinţa păcii cu un material documentar fără pereche şi de aşa natură, încît cercetarea lui nu poate provoca decît admiraţia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fără teama de a putea fi dezminţit, că nu este un singur argument, că nu este un singur considerent întrebuinţat de propaganda actuală care să nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii”.
Şi delegaţia ungară se mîndrea, pe bună dreptate, cu materialul prezentat în faţa Conferinţei de la Paris: ,,Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată n-a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului”. Într-adevăr şi astăzi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfîntului Ştefan, întrebuinţează acelaşi ,,tezaur” de argumente în pledoarii revizioniste.
Românii au cucerit şi faptic Transilvania
La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României faţă de Ungaria şi Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural şi de ordin strategic-militar. Chiar dacă au fost exprimate puncte de vedere uşor diferite, ele s-au apropiat destul de repede.
În linii generale, frontiera trasată avea în vedere revendicările româneşti, dar era la Răsarit de linia acceptată prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România şi Ungaria, care a rămas neschimbat şi după ce, la începutul anului 1920, delegaţia ungară a luat cunoştintă de el şi şi-a exprimat punctul de vedere.
Fixarea liniei de frontieră nu a însemnat însă şi realizarea în fapt unirea Transilvaniei şi a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubă monarhie. În aprilie 1919, cînd trupele române se aflau pe o linie la vest de Munţii Apuseni, ele au trebuit să ducă o acţiune ofensivă împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurată la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutră stabilită de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul creării acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române şi cele ungare. Şi Nicolae Iorga a fost cumpătat: ,,Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţă proprie, care e lungă de atîtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrîngerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă sîntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire”.
La încheierea operaţiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au aşteptat în zadar realizarea dezarmării armatei ungare, în conformitate cu prevederile armisţitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Întrucît dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reacţia armatei române a fost promptă şi contraofensiva victorioasă a dus armata română la trecerea Tisei, urmată de prăbuşirea guvernului bolşevic de la Budapesta şi ocuparea capitalei ungare.
Cînd, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucureşti nu au fost manifestaţii exuberante de satisfacţie. Nicolae Titulescu declara: ,,Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept mult mai redusă decît aceea pe care veacuri de convieţuire şi suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evoca mai curînd ideea unei completări decît ideea unei amputări”.
