Care este veriga lipsă din istoria românilor. Populaţii care au continuat să trăiască pe teritoriul Daciei după retragerea Aureliană !

Continuitatea daco-romanilor şi a altor populaţii care au contribuit la formarea poporului român în zorii evului mediu este o problemă controversată. Există o serie de dovezi care atestă însă locuirea neîntreruptă a spaţiului carpato-danubiano-pontic de la războaiele romane şi până în Evul Mediu, atunci când românii sunt atestaţi de numeroase izvoare scrise.
Problema continuităţii locuirii în spaţiul carpato-danubiano-pontic, adică teritoriul de astăzi al României, este de aproape 200 de ani o problemă spinoasă.

Mai precis, continuitatea populaţiei daco-romane sau daco-slavo-gotică în zona de est a Carpaţilor a fost contestată de savanţi maghiari şi de origine germană începând cu secolul XIX şi continuând cu secolul XX.

Istoricii români au adus însă argumente care să ateste locuirea continuă a acestui spaţiu din antichitate şi până în evul mediu.
Practic au demostrat că poporul român s-a format în acest spaţiu, dar şi la sud de Dunăre aproape concomitent. Cele mai preţioase dovezi sunt însă cele arheologice fiindcă dovezile scrise privind existenţa populaţiilor daco-romane sau de altă sinteză pe teritoriul actualei Românii, nu există. În special fiindcă întreg teritoriul a fost stăpânit de diferite populaţii barbare, care erau forţa politică dominantă. De-a lungul timpului au fost trasate câteva dovezi ale locuirii continue a spaţiului carpato-danubiano-pontic.  În anul 106 d HR, cea mai importantă parte a Daciei, din punct de vedere economic şi politic, intra sub stăpânirea Imperiului Roman, condus la aceea vreme de cel mai ilustru stăpânitor al său, Ulpius Traianus. Bineînţeles, după două războaie lungi şi grele. Era doar o parte a teritoriului locuit de daci. Era însă zona ”de comandă” a întregii stăpâniri dace, cea cu capitala Sarmisegetusa.

Regiunea cucerită a fost transformată în provincie romană, cuprinzând zona de astăzi a Transilvaniei, o parte a Munteniei, Oltenia şi Banatul.

În Moldova de astăzi, Maramureşul şi partea estică a Munteniei a rămas necucerit, ocupat de neamuri dacice deosebit de războinice printre care carpii şi costobocii. După 106 dHR, nu este greu de demonstrat faptul că zona a fost locuită. Până la retragerea aureliană comandată de împăratul Aurelian în primăvara lui 275 d HR în Dacia Romană sunt atestate arheologic şi documentar numeroase oraşe, zone miniere, fortificaţii şi aşezări. Inclusiv sate dacice după cum afirma într-un interviu reputatul specialist Dumitru Protase: ”Am găsit satele dacilor în epoca romană pe care le-am cercetat arheologic: Lechinţa de Mureş, Soporu de Câmpie, Obreja, Archiud, şi am publicat cărţi, monografii de săpături. Apoi, alţi colegi au găsit în Oltenia ce am găsit şi eu aici. Şi în Banat am găsit lucruri care nu erau ale romanilor, erau ale dacilor sau daco-romanilor.”,

Deşi contestat de anumiţi autori, printre care binecunoscutul Roesler, atat de deplasat pentru teoriile sale, procesul de romanizare a fost o realitate arată dovedită de o serie de elemente.
În primul rând sunt numele de origine dacică precum Duras, Scorillo, Brasus, Tarsa prezente în inscripţii latine, în special pe pietrele funerare. Apoi sunt numele de oşteni integraţi în legiunile şi cohortele romane. Sunt atestate inclusiv unităţi militare formate inclusiv din daci recrutaţi în armata romană. Mai precis este vorba despre Cohors II Aurelia Dacorum, Cohors Augusta Dacorum ambele cantonate în Pannonia, Cohors I Aelia Dacorum în Britannia şi Cohors I Ulpia Dacorum.

Specialişti precum  Acad. Constantin C. Giurescu spun că în special pătura mai bogată sau mai bine zis elitele populaţiei dacice cucerite era atrasă de modul de viaţă roman şi dispusă în general la cooperare. ”Se ştie în general că populaţia oraşelor e mai puţin conservatoare decât cea a satelor. Apoi în oraşe, romanii alcătuiau aproape peste tot majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, cu atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele. În relaţiile cu armata, cu coloniştii, cu administraţia, ei au început a deprinde latineşte”, spune Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”.

În zonele rurale inclusiv ale Daciei Romane, romanizarea a fost un proces greoi, promovat în special de veteranii care primeau pământ în provincie aducând modele de viaţă romană. Cum se întâmplă de obicei în lumea rurală, conservatorismul şi-a jucat însă rolul.
După moartea lui Traian în 117 d HR au fost înregistrate numeroase revolte ale populaţiei în provincia Dacia, dar şi invazii devastatoare ale dacilor liberi în cooperare cu sarmaţii şi goţii. Tocmai de aceea Aurelianus în 275 d HR a decis abandonarea provinciei din motive strategico-politice. Tocmai de aceea este greu de dovedit o simbioză etnică între daci şi romani. Dintr-o necesitate economică şi administrativă, eventual militară pentru recruţi, culturi şi limba latină s-a infiltrat în modul de viaţă al dacilor.

Cel mai probabil sinteza etnică daco-romană prin celebrele şi miticele căsătorii mixte daco-romane promovate deseori, a fost la scară mai redusă. În general problematica Daciei Romane dar şi a continuităţii în această regiune a fost amplu dezbătută cu numeroase dovezi arheologice. Si după retragera aureliană, daco-romanii sau pur şi simplu dacii rămaşi în provincia abandonată politic şi administrativ au continuat să locuiască. Numai că într-o lume ruralizată dominată de neamurile barbare care au ocupat-o şi au stăpânit-o secole de-a rândul, dezvoltând noi sinteze.

De altfel în secolul al X lea, ungurii vor găsi, aşa cum arăta Anonymus în celebra sa ”Gesta Hungarorum” populaţii mixte, fie slavo-româneşti, fie avaro-româneşti sau bulgaro-româneşti. ”Peste populaţia romanizată s-au aşezat succesiv sau concomitent, sarmaţi,germanici (goţi, gepizi, longobarzi), turanici (huni,avari), slavi, protobulgari, bizantini şi, în fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecându-se între secolele III şi IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop, în ”Istoria Transilvaniei Medievale”. Moldova sintezelor pre-româneşti Dincolo de fruntariile fostei Dacii Romane, elementul latin era sporadic.

Propriu-zis la est de Carpaţii, legiunile romane nu au pus niciodată piciorul. Sălbaticele şi temutele triburi ale dacilor liberi atacau constant Dacia Romană, dar şi provinciile de la sud de Dunăre. Bineînţeles în confederaţii importante cu goţii şi sarmaţii. Acestea violente atacuri au durat până aproape de secolul IV d HR atunci când au fost ”pacificaţi” de romani şi, mai important înglobaţi în ”imperiul” războinicilor stepelor care au măturat Europa, aproape un secol, hunii. Odată cu venirea goţilor în special, dacii liberi au intrat într-o importantă sinteză la est de Carpaţi.

Continuitatea noii populaţii care îngloba influeneţe etnice şi culturale diverse, iniţial dacice, gotice, sarmatice şi mai apoi slave, este dovedită de descoperiri arheologice pentru secolul IV şi până în secolul VI d Hr. ” Continuitatea de viaţă materială şi spirituală autohtonă a putut fi dovedită de cercetările arheologice şi în regiunile de la est de Carpaţi. Şi aici numeroase aşezări din perioada secolelor al VI-lea – al VII-lea, unele din ele suprapuse, în acelaşi loc peste altele mai vechi din secolele al III-lea – al V lea, au fost documentate.(…) Ele vor continua să supravieţuiască pe acelaşi în tot cursul primului mileniu şi chiar până în plin ev mediu. Locuinţele şi cuptoarele sunt identice ca tip şi sistem de construcţie ca în tot restul ţării“, scrie reputatul arheolog Mircea Petrescu Dâmboviţa în „Istoria României“.
Mai precis această sinteză între daci, goţi şi sarmaţi la este de Carpaţi, a fost numită Cultura Sântana de Mureş Cerneahov cu o abundenţă de aşezări şi dovezi arheologice pe un areal vast care cuprinde în special Moldova. ”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii,mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mureş-Cerneahov„”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”.

Veriga lipsă Din secolele III dHR şi până în secolul IX d Hr, documentele tac cu privire la existenţa populaţiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano pontic. Mai precis cu privire la populaţiile daco-romane sau goto-dacice. Despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor există informaţii abundente. Există o veritabilă verigă lipsă. O perioadă nedeslusita şi mută cu privire la formarea exactă a poporului român. Mai precis, momentul în care sinteza diferitelor neamuri şi triburi devenea aceea populţie olac sau balak din vechile cronici. O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice. În primul rând este vorba de Cultura Ipoteşti-Cândeşti cu vestigii din secolele V-VII cu populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale. Aceştia produceau o ceramică de slabă calitate, dar de tradiţie romană.

În sit-urile atribuite acestei culturi au fost descoperite şi dovezi ale unui comerţ, redus ce-i drept, cu Bizanţul. Apoi pentru secolele X-XI d HR reprezentative sunt culturile Răducăneni şi mai ales cultura Dridu, considerată deja o civilizaţie stră-românească. ”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI„, preciza reputatul cercetător Ion Nestor. În satele culturii Dridu au fost găsite numeroase unelte agricole şi cereale carbonizate dar şi o ceramică de proastă calitate. Este o civlizaţie rurală, singura capabilă să supravieţuiască în perioada evului mediu întunecat.

Propriu-zis locuitorii satelor care au supravieţuit în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic din secolele III-XI dhr au fost tributari călăreţilor de stepă sau războinicilor germanici. În unele cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniţi în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter sedentar, precum slavii. În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, susţin că prin roirea diferitelor populaţii pre-româneşti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s-a răspândit pe tot teritoriul României de astăzi. ”

”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe”, preciza istoricul clujean în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”.

În orice caz în secolul al XVI lea, majoritatea călătorilor străini care au intrat în contact cu românii au observat că aceştia vorbesc o limbă latină şi că ei îşi spun ”rumâni”.”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii româneste?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”, preciza Anton Verancsics în secolul al XVI lea.
Cosmin Pătraşcu Zamfirache