„…Câtă dezolare şi pustietate se ascunde sub istoria milenară a maghiarilor!”
Dualismul a constituit în istoria Transilvaniei o perioada deloc favorabila tendintzelor expansioniste ale liderilor maghiari , marcată de uniunea (nu UNIREA!) cu Ungaria, hotărâtă oricum unilateral de dieta de la Cluj în 1865 pe care s-a bazat încheierea pactului dualist.
Imaginile reciproce româno-maghiare intre 1,3 milioane maghiari si o covarsitoare majoritate de romani ocupă si azi un rol important în peisajul etnic transilvănean, ele fiind rodul unei convieţuiri supuse unor realităţi politico-istorice schimbătoare.
Pentru români, pierderea autonomiei Transilvaniei, pe buna dreptate, a fost percepută ca un dezastru politic, în contextul în care clasa politică maghiară şi-a proclamat ca scop ultim transformarea Ungariei în stat unitar naţional maghiar.
A fost „crucea” definitiva sub care naţionalităţile nemaghiare au ingropat orice posibilitate/ori „varianta” a unui virtual… vreodata viitor comun cu Ungaria (!?).
Evident in Transilvania si Banat cel putzin cei 7 milioane de români îşi simţeau ameninţată direct existenţa naţională. Perioada 1867-1918 a cunoscut, de asemenea, consolidarea clasei politice româneşti din Transilvania, angajată în lupta pentru drepturi politice şi naţionale, pe fondul modernizării economice şi al dezvoltării culturale.
Acest cadru general îşi pune amprenta asupra unei imagini a maghiarului agresiv si arogant deja bine conturată anterior, realităţile politice modificate determinând eventual accentuarea anumitor trăsături.
Cel mai bine a caracterizat „situatia maghiarimii in Europa” un istoric serios si un analist remarcabil nu doar prin acuratetzea studiilor efectualte.
Este vorba de Paul Lendvai care a reusit o …exceptionala disectie teoretica ,dar si foarte plastica in cartea sa de mare succes, „UNGURII”: Iata o pilduitoare mostra de adevar unguresc:„Când, după pactul dualist cu Austria (1867), a apărut monarhia austro-ungară şi abia atunci Ungaria a obţinut, pe cât a fost posibil, o amplă autonomie, s-a mers repede şi orbeşte pe drumul unei maghiarizări tot mai neînfrânate. Drept pentru care, Franz von Loheri-a atacat pe unguri cu un celebru pamflet extrem de agresiv, în care le spunea că sunt „un popor fără cultură”! (…) căci „câtă dezolare şi pustietate se ascunde sub istoria milenară a maghiarilor! De ajutat nu pot să-i ajute decât germanii din Ungaria, cu hărnicia şi cultura lor.“ Această prăpastie dintre cooperare şi conflict, dintre alianţă şi dezbinare, dintre comunitate de interese şi năzuinţa spre o cale proprie a marcat din acel moment raporturile reciproce.
Minoritatea germană, de peste o jumătate de milion, trăitoare în această parte a Ungariei, a devenit sub cel de al Treilea Reich mai întâi o unealtă aparent privilegiată a regimului naţional-socialist, iar apoi, pe drumul spre catastrofa naţiunii-mamă şi a poporului şi statului german, o victimă ca urmare a alungării a jumătate dintre germanii unguri şi a nedreptei discriminări de decenii a minorităţii rămase în Ungaria.
Nu-i de mirare deci că în istoria milenară a maghiarilor se pun veşnic aceleaşi întrebări: „Cine este ungur?“ sau „Ce este un ungur?“
Răspunsurile n-au fost niciodată univoce şi s-a şi întâmplat ca, în funcţie de perioadele de calm şi cele tulburi din viaţa politică, unul şi acelaşi istoric literar, (citat adesea mai ales în spaţiul lingvistic german !), să-i laude o dată ditirambic pe mari scriitori şi savanţi maghiari, pentru ca după numai câţiva ani să-i excludă din rândurile ungurimii din cauza „rasei lor indezirabile” şi a „influenţei lor nocive asupra naţiunii.
Patria lor originară, obârşia lor şi rădăcinile limbii lor, cauzele migrării şi aşezării lor pe alte meleaguri sunt controversate şi în ziua de azi.
Însă faptul că în Europa maghiarii — abstracţie făcând de albanezi ! — formează poporul cel mai solitar, cu o limbă şi o istorie unice în felul lor, cu greu poate fi pus la îndoială.
Arthur Koestler, care visa în ungureşte, dar îşi scria cărţile în nemţeşte, mai târziu în englezeşte, a spus odată: „Poate că prin această singurătate excepţională se explică intensitatea ciudată a existenţei sale. A fi ungur este o nevroză colectivă.
Că literaţii excluşi sau blamaţi ca „antimaghiari“, au scris adesea intr-o limba ungurească mai bună si mai frumoasa decât aceea a criticilor lor tendenţioşi, este şi aceasta una dintre trăsăturile paradoxale ale istoriei maghiare…
Faptul că în Ungariarasismul în literatură şi politică a fost reprezentat aproape întotdeauna de „figuri” integral sau parţial „alogene”, acest lucru l-a semnalat deja Antal Szerb, autor al unei neîntrecute — până azi — Istorii a literaturii maghiare. El l-a luat ca exemplu pe celebrul general şi poet Miklos (Nikolaus) conte Zrinyi.
Croat din naştere, Zrinyi (spre deosebire de fratele său mai tânăr Feter, care i-a tradus în croată marile poezii) s-a declarat ungur… Szerb subliniază că, astfel, unul dintre cei mai mari eroi ai istoriei maghiare a demonstrat că este parte al unei voinţe nationale. El însuşi a căzut victimă Holocaustului…
Paul Lendvai, Wiena
