Cauze ale eșecului proiectelor de revenire a Basarabiei la România (1)
Problematica apartenenței Basarabiei la România a fost analizată în istoriografia românească de pe ambele maluri ale Prutului exclusiv de pe pozițiile viziunii românești asupra chestiunii. În toate lucrările românești dedicate acestui subiect, vinovăția pierderii de către România a Basarabiei a fost pusă pe seama imperialismului țarist și sovietic. Studiile, articolele și cărțile românești dedicate acestui subiect sunt scrise de pe poziții partizane, pe de o parte, încărcate de patriotismul și dragostea de glie străbună ale istoricilor români, pe de altă parte, de resentimente, chiar de ură, față de cotropitorii țariști și sovietici.
Or, analiza științifică a fenomenului și evenimentelor care au condus la dăinuirea raptului Basarabiei nu se poate face nici cu dragoste, nici cu ură. Istoricul adevărat trebuie să îmbrace roba de judecător imparțial, să se suie pe piedestal și să judece și erorile comise de diplomația românească pe parcursul celor peste două secole de la smulgerea Basarabiei de la neamul românesc. În acest caz, va ieși la lumină și ceea ce a făcut greșit clasa politică românească de pe ambele maluri ale Prutului și, mai ales, ceea ce nu au făcut românii pentru reușita proiectului apartenenței Basarabiei la România. Adevărul nu sălășluiește doar într-o singură parte.
Așezând erorile și lipsurile diplomației românești alături de cauzele externe, respectiv de imperialismul țarist și sovietic și de duplicitatea „aliaților” occidentali ai României vom avea o imagine mai clară, care ar putea ajuta o viitoare diplomație românească suverană să redacteze un proiect de reunificare care să aibă sorți de izbândă. Un asemenea proiect național nu se poate realiza cu sufletul, cu pasiuni și cu mofturi, sau cu calcule legate de interese politice trecătoare, ci doar cu rațiunea și cu disponibilitatea la sacrificii, ale căror costuri să fie evaluate corect.
Și fiindcă m-am referit la un viitor proiect de reunificare al Basarabiei cu România, după un studiu îndelungat și aprofundat, eu am ajuns la concluzia că acest proiect nu are șanse de reușită dacă este conceput împotriva Federației Ruse și în cooperare cu inamicii Federației Ruse. Această concluzie a mea supără forțe politice și pe cei care gândesc sub impulsul pasiunilor generate de suferințele îndelungate ale românilor din Basarabia în timpul ocupației țariste și sovietice.
Unioniștii din Republica Moldova, patrioți naționaliști români, cei care au influențat desprinderea Republicii Moldova de fosta URSS, cei care au creat „Podul de flori” și au încercat continuu să facă Unirea, s-au transformat în ultimii ani din naționaliști români în susținători ai globalismului euro-atlantic, în speranța că Republica Moldova va putea adera la UE și că românii de pe cele două maluri ale Prutului se vor reuni în aceeași patrie globalistă euro-atlantică. Acest proiect euro-atlantic de țară a fost intens susținut de serviciile secrete din România, prin puternicele lor agenturi din Republica Moldova, unde s-au scufundat adânc în societate. Dar serviciile secrete din România nu au slujit deloc interesele României profunde, ci s-au pus în slujba celor care au transformat România în colonie și o jefuiesc „la sânge”, în slujba celor care au creat „sistemul ticăloșit” (Băsescu) și au dus la realitatea „statului eșuat” (Johannis).
Conform acestui proiect, Transnistria este parte inseparabilă a Republicii Moldova. Patrioții români din Republica Moldova doresc integrarea euro-atlantică având în componența statului Transnistria cu ale ei trupe ale Federației Ruse și cel mai mare depozit de muniție și armament din Europa. În Transnistria, în mod real, adversarii românismului și unionismului reprezintă peste 95% din populație. Transnistrenii au dorit să fie parte a Federației Ruse, nicidecum a României. De altfel, în întreaga Republică Moldova adversarii unirii cu România sunt majoritari. Nu poți să acționezi în numele libertății, dreptății și democrației ignorând majoritatea.
Acest proiect euro-atlantic nu are șanse de izbândă.
Este necesar un proiect de țară care să-i adune la un loc pe majoritatea locuitorilor Republicii Moldova. Un proiect anti-rusesc nu poate crea numitorul comun necesar succesului proiectului. Din contră, promovarea acestui gen de proiecte nu face decât să sperie și să ostilizeze și mai mult adversarii interni ai unirii cu România și adversarii interni ai modelului euro-atlantic, model piramidal colonial și, de asemenea, ostilizează Federația Rusă, iar ostilitatea Rusiei nu este gestionabilă de către Republica Moldova, de altfel, nici de către România.
La sfârșitul acestui război din Ucraina , pe care Papa de la Roma l-a numit de două ori ca fiind „Al treilea război mondial”, marile puteri ale Lumii se vor așeza din nou la masă și vor decide din nou viitorul, inclusiv și mai ales al estului Europei. Oricât și-ar dori unii care judecă istoria și politica după sentimente și dorințe proprii și nu după judecăți raționale de valoare, Federația Rusia nu va lipsi de la masa la care se vor lua deciziile. În schimb, România nu va fi acolo și nici Uniunea Europeană. Vor fi niște state mari puteri. Proiectul aderării Republicii Moldova la euro-atlantism fiind un proiect contrar intereselor Rusiei, are foarte puține șanse să fie admis. Când marile puteri ale lumii vor dori cu adevărat pacea, pentru că la ora scrierii acestor rânduri decidenții puterilor implicate în conflict nu doresc pacea, atunci nimeni nu va sacrifica acea pace dorită pentru sentimentele unei părți a populației Republicii Moldova, care nu atinge nici măcar 50%. Asta este realitatea pe care au construit-o cele peste două secole de la raptul Basarabiei de la 1812.
Pe de altă parte, admițând presupunerea că Republica Moldova ar adera la UE, prețul ar fi unul uriaș, la fel ca în România și la puțin timp, o foarte mare parte a populației, cu excepția profitorilor regimului ar regreta mult apartenența la colonialismul euro-atlantic. Nu avem nici un motiv să credem că în Republica Moldova evoluțiile s-ar derula altfel decât s-a întâmplat în România.
Nouă, celor din România ni s-au luat toate resursele naturale, ni s-a luat baza materială a statului român, ni s-au dat legi antiromânești, ni s-a distrus intenționat educația, pentru a produce tineri cu creierele spălate, ușor de manipulat, ni s-au luat drepturile colective, am fost grav depopulați (mai suntem efectiv doar 12 milioane de români în țară), suntem colonizați cu venetici din diverse părți ale Asiei și Africii, de toate culorile, religiile și obiceiurile, cu educații și mentalități total diferite de ale românilor, ne-a fost luată întreaga suveranitate națională (toate deciziile care ne privesc sunt luate în străinătate și asumate în numele nostru de slugile colonialiștilor care conduc astăzi România), am fost ocupați militar, am fost îndatorați grav, suntem sărăciți pe zi ce trece, am fost desproprietăriți și prin impunerea politicii de restituiri, în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș se revine la situația proprietății din Evul Mediu și Epoca Modernă, când majoritatea zdrobitoare a proprietăților aparțineau germanilor, ungurilor și secuilor.
Indicatorii sociali din România exprimă falimentul regimului euro-atlantic: avem din nou cel mai mare procent de tuberculoși și de analfabeți din Europa, situații care în decembrie 1989 erau eradicate aproape complet; țara s-a umplut cu tineri care se droghează, prostituția instituționalizată a atins cote uriașe, traficul de persoane este permanent etc. etc. Aș putea să continui cu multe alte mari nenorociri, pe care le rezum cu afirmația că am fost dați înapoi cu mai mult de un secol. Nu este nici o exagerare. După cum spuneam, Republicii Moldova nu i s-ar rezerva un alt statut euro-atlantic.
Nimic nu mă împiedică să rostesc cu glas apăsat această concluzie la care am ajuns după un studiu îndelungat și aprofundat, chiar dacă aceste concluzii ale mele sunt întâmpinate de unele cercuri interesate cu ostilitate. Consider însă că după eșecuri repetate ale proiectelor unificatoare de țară, cei care au dorit unirea de pe ambele maluri ale Prutului, care au elaborat proiecte perdante și nu au reușit în demersurile lor, au datoria să asculte și alte idei de proiecte și au datoria să nu uite că inteligent este numai acela care înțelege și acceptă și ceea ce nu-i convine, sau cel puțin încearcă să o facă.
Întorcându-ne cu analiza cauzelor eșecurilor repetate ale proiectelor de readucere a Basarabiei la România, menționez că în perioada imediat următoare raptului Basarabiei la 1812, autoritățile țariste au luat și unele măsuri prin care populației Basarabiei să i se acorde facilități care să o facă să nu regrete raptul. S-a acordat o scutire totală de impozite pentru populație, pe timp de trei ani de zile, care a fost deosebit de atractivă, în condițiile în care domnitorii fanarioți din Moldova aplicaseră anterior anului 1812 o fiscalitate severă, pusă în practică prin mijloace de o mare brutalitate. De asemenea, populația Basarabiei a fost scutită de serviciul militar, care era obligatoriu în restul Rusiei. Serviciul militar se întindea pe o lungă perioadă de timp. Până în anul 1934, serviciul militar obligatoriu se făcea pe o perioadă de 25 de ani, iar recruții aveau vârsta între 20 și 35 de ani.
Cele mai importante măsuri au fost cele prin care s-a acordat autonomie locală Basarabiei, ca și dreptul de a folosi limba română în administrație și în justiție. Aceste măsuri foarte abil gândite au făcut situația din Basarabia mai atractivă decât situația populației Moldovei din dreapta Prutului și au stopat declanșarea oricăror nemulțumiri ale românilor. În paralel, în Basarabia au fost colonizate grupuri numeroase de germani, polonezi și mai ales ucraineni, care nu regretau că Basarabia nu mai aparține Moldovei românești, fiind chiar potrivnici unității românești.
După războiul ruso-turc din anii 1828-1829, Principatele Române au ajuns sub ocupație militară rusă și sub conducerea generalului rus Pavel Kiseleff, iar problema drepturilor Principatului Moldovei asupra Basarabiei nu s-a ridicat cu glas tare în societatea românească.
Generația pașoptistă a reușit să răspândească conștiința națională românească la nivelul întregii societăți. Proiectul național românesc a prevăzut ca obiective fundamentale Unirea Moldovei cu Valahia, Independența națională și abia apoi Unitatea națională a tuturor românilor. Strategia pașoptiștilor români a fost aceea de a nu atrage împotrivirea Rusiei față de proiectul național românesc, astfel că readucerea Basarabiei la patria mamă nu a figurat printre obiectivele declarate ale pașoptiștilor.
Totuși, patrioții pașoptiști moldoveni au influențat decidenții francezi, în speță pe împăratul Napoleon al III-lea și pe ministrul de externe, prințul conte Alexandr Walewski, ca în 30 martie 1856, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii de la Paris, care a pus capăt războiului Crimeii, Rusia să recunoască apartenența sudului Basarabiei la Moldova. Rusia, învinsă în război, a recunoscut Bugeacul ca fiind parte a Moldovei. Această recunoaștere a fost și a rămas o dovadă a faptului că întreaga Basarabia aparține de drept Moldovei, întrucât nici un argument de natură teritorială, etnică sau istorică nu desparte sudul Basarabiei de restul teritoriului provinciei.
După 24 ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a avut neapărată nevoie de recunoașterea actului unirii de către toate marile puteri europene, motiv pentru care el nu a ridicat problema apartenenței Basarabiei la Principatele Române.
În cursul războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, armata rusă a pătruns în Dobrogea, a alungat armata turcă și a ocupat provincia. În cadrul Congresului de la Berlin din 1878, care a pus capăt războiului menționat, în cursul tratativelor, delegația română a negociat obținerea Dobrogei, iar Rusia a fost de acord să cedeze Dobrogea României, în schimbul Bugeacului. Astfel, s-a realizat un schimb de teritorii, ceea ce face greu recuperabil acel teritoriu pe care România l-a dat la schimb.
După anul 1878, când România a pierdut și sudul Basarabiei și mai ales după anul 1883, când România s-a simțit cu securitatea națională consolidată, ca urmare a încheierii tratatului secret de aderare a țării la Puterile Centrale (1883), regele Carol I a susținut într-un cerc politic restrâns, de mai multe ori, pe parcursul a două decenii, ideea că recuperarea Basarabiei trebuie să fie un obiectiv prioritar al strategiei politice românești. S-a trecut și la acțiuni concrete. S-a constituit un comitet condus de rege, care trebuia să desfășoare acțiuni deplin conspirate în Basarabia, care aveau ca scop detașarea provinciei din cadrul Imperiului rus și aducerea ei sub influența și autoritatea României. O personalitate importantă care a primit mandat din partea acestui comitet pentru a conduce desfășurarea acestor operațiuni în Basarabia a fost intelectualul și revoluționarul anti-țarist Constantin Stere.
În anul 1892, prințul moștenitor al tronului României, Ferdinand, s-a căsătorit cu principesa Maria, fiică a Mariei Alexandrova Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea, soră a viitorului țar Nicolae al II-lea. Politicienii români au adoptat tot mai mult o poziție de non-combat în problema Basarabiei, căutând să nu ofenseze sentimentele viitoarei regine a României. Din această cauză, operațiunile României în Basarabia, în scopul declanșării unui curent de opinie favorabil luptei pentru desprinderea Basarabiei de Rusia au încetat. Reamintesc că la nivelul anului 1914 a existat și un proiect româno-rus de căsătorie a prințului Carol, viitorul rege Carol al II-lea, cu marea ducesă Anastasia Romanova, fiica țarului Nicolae al II-lea. Aceste relații de familie între Casa Regală a României și dinastia de Romanov au contribuit și ele la încremenirea oricăror demersuri românești de recuperare a Basarabiei. Aceste demersuri vor fi demarate doar după căderea țarismului în Rusia și venirea la putere a regimului iudeo-bolșevic.
Dacă până în 1917, România nu acționa pentru recuperarea Basarabiei, parțial pentru că avea o regină jumătate rusoaică, verișoară primară a țarului, după venirea iudeo-bolșevicilor la putere în Rusia și asasinarea întregii familii a țarului, monarhia din România și clasa politică de la București au refuzat categoric să negocieze cu Rusia Sovietică problema apartenenței Basarabiei la România, cu toate că i s-au făcut oferte și promisiuni ferme în acest sens.
Desigur nu excludem în nici fel să menționăm rolul negativ pe care l-au jucat puterile occidentale, Marea Britanie și, mai ales Franța, împiedicând România să-și negocieze propriile interese istorice cu Rusia Sovietică: teritoriile naționale, tezaurul țării și buna vecinătate. Pe 29 august 1920, guvernul sovietic, printr-o scrisoare semnată de comisarul pentru afaceri externe, Gheorghi Cicerin, a transmis guvernului român că singura cale a României de a se înțelege cu Rusia Sovietică și prin care s-ar putea ajunge la semnarea unui tratat sunt negocierile directe între cele două țări. „Noi suntem convinși că este în interesul ambelor părți de a începe de urgență aceste tratative”, se scria în telegrama guvernului sovietic.
Eroarea colosală a Guvernului Regal al României de a nu folosi în nici un fel mijloacele diplomatice pentru a-și reglementa raporturile cu Rusia Sovietică a fost văzută și chiar semnalată și în alte state, inclusiv în Germania. Atitudinea României, ostilă Rusiei Sovietice, a produs efecte negative și a născut riscuri majore de securitate. România nu a obținut nici un beneficiu din abordarea față de Rusia Sovietică a unei linii politice de aroganță, de dispreț și de neacceptare a oricărei cooperări. Regulile diplomației nu permit unui stat mic ca România anului 1917, cu putere mică, cu mari probleme interne și aflată după înfrângeri dureroase în război, să trateze cu respingere un vecin care este o putere mondială de anvergura Rusiei.
Ostilitatea fățișă a României față de Rusia Sovietică, ulterior față de URSS, a fost o cauză majoră evidentă a eșecurilor repetate ale demersurilor românești de recuperare a Basarabiei. Ostilitatea României față de Rusia Sovietică/URSS s-a datorat în cea mai mare parte incompatibilității românilor cu iudeo-bolșevismul și nemulțumirilor românești față de trădarea Rusiei, care a ieșit din război și s-a aliat cu dușmanul german din Primul Război Mondial.
Cu ocazia înmânării primei Note ultimative sovietice, în iunie 1940, Viaceslav Molotov i-a reproșat apăsat ambasadorului român Gheorghe Davidescu faptul că în 1917-1918, când Rusia Sovietică era în impas, România a refuzat să colaboreze, în ciuda mâinii care i-a fost întinsă. Molotov a afirmat că atunci, în anii 1917-1918, România putea obține foarte mult în schimbul a foarte puțin.
De-a lungul timpului, mai ales după 1940, România s-a abținut să promoveze proiecte de recuperare a Basarabiei și datorită faptului că URSS a încurajat Ungaria în a formula pretenții teritoriale față de România, iar eventuala recuperare a Basarabiei ar fi putut fi în ochii puterilor occidentale și ale URSS un argument pentru cedarea Transilvaniei către Ungaria.
– Va urma-
Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro –
