„Cazul Stere”: oportunități de (re)gândire a problemei Basarabiei în anul 2016

Elitele politice românești din perioada interbelică, fiind în mare parte supărate pe propriile „proiecte eșuate” (vorba lui Mihai Ungheanu), au declanșat un proces de izgonire a lui C. Stere din viața politică, de marginalizare a acestuia, invocând o așa-numită trădare a intereselor naționale de către „neînduplecatul tribun” pentru „atitudinea sa filogermană din preajma războiului şi parţial din anii ostilităţii”. (Zigu Ornea, „Ţărănismul”). Această dramatică „execuție” a luat numele de „cazul Stere”.

Dan Dungaciu în lucrarea sa „Elita Interbelică: Sociologia românească în context european” ne vorbește despre acele proiecte sociologice „colective”, „instituționale”, chiar și „personale”, „proiecte eșuate”, care manifestă „pecetea tragică a întregii culturi române”, acest tragism, datorând imixtiunilor ideologice, politice, militare de ocupație, venite din afara culturii române și, influențând această cultură. „Cazul Stere”, la fel, poate fi văzut ca manifestare a tragismului în cultura română, o istorie care, însă, își are originea, mai degrabă, în interiorul spiritualității românești, decât ar fi fost o „teroare a istoriei” (Mircea Eliade) prin influențele din afara culturii noastre. Oricare ar fi interpretarea „cazului Stere”, cu conotații pozitive sau negative la personalitatea lui C. Stere, ne regăsim, de fapt, într-o istorie ce semnalează o stare de criză a spiritualității românești. Cu siguranță, spiritualitatea românească, ca și oricare altă spiritualitate, nu poate fi ruptă din contextul social-istoric al timpului, de implicațiile particularităților „de ordin etnic, social, geografic, spaţial, cultural”, inclusiv pentru că toate aceste implicații și contexte își găsesc solul fertil în spiritualitate.

O analiză nepărtinitoare în „cazul Stere”, ținând cont de contextul social-istoric și implicațiile pomenite mai sus, pentru un basarabean din Republica Moldova de azi, nu credem că este posibilă. Mai mult, pentru a înțelege individualitatea demersului sterian, ca fiind corp din spiritualitatea românească, este pertinent să simțim această spiritualitate în felul în care a simțit basarabeanul Constantin Stere.
La un secol distanță de acele timpuri, în care C. Stere își „ardea” proiectele sale, contradicțiile care îl frământau – în problema națională, structura socială, rolul intelectualității în societate – nu numai că n-au fost rezolvate, dar s-au și amplificat în mare parte. Doar o simțire adecvată contextului social-istoric al timpului său poate asigura o înțelegere pe măsură a unor astfel de contradicții. O potrivire de simțire, însă, nu provine din confruntarea nemijlocită a oamenilor de azi cu acel context social-istoric, or, nici nu este posibilă acea confruntare. Se poate, însă, produce o simțire adecvată prin apropierea de acel fel de a simți al lui C. Stere, care este și simțirea poporului din Basarabia timpului său. Confirmăm această unitate de spirit a lui C. Stere în spiritualitatea românească din Basarabia prin argumentul prezentat de către Alina Ciobanu la ediția îngrijită de ea „Singur împotriva tuturor”: „Deși autoritățile încercaseră aproape fățiș și cu argumentul forței marginalizarea celui considerat purtătorul de cuvânt al Basarabiei, C. Stere a obținut, cu o majoritate copleșitoare, în urma alegerilor din februarie 1921, mandatul de deputat din partea județului Soroca,…” în Parlamentul României Mari. Această susținere, acordată lui C. Stere, demonstrează atașamentul basarabenilor față de unitatea națională și spirituală a românilor.

Ne vom concentra aici pe acel „proiect” al lui C. Stere prin care chiar el definește acea sintagmă „cutremurătoare” – „cazul Stere”: „Nu există cazul Stere, este cazul Basarabiei martire”; ca să mai adauge: „Ca fiu al Basarabiei mi-am făcut datoria când a fost abandonată de toţi. Acesta a fost cazul Stere – cazul Basarabiei, cazul nostru al tuturor”. Cazul Basarabiei este cazul tuturor românilor, așa simte Constantin Stere. Acea simțire a lui C. Stere era însoțită de convingerea că „prioritatea dreptului Basarabiei era recunoscută atunci și în Ardeal”.
Însuși Octavian Goga, menționează C. Stere, spunea în iarna anului 1912-1913 că trebuie „de stabilit o suspensiune de arme provizorie” în problema cu ungurii asupra Ardealului, ca „să se poată întâi salva Basarabia”. „Si atuncea,- proclamă C. Stere -, eu am dreptul să spun, că în ajunul războiului (către a. 1914, n.n.) era un consens național, un adevărat pact între românimea întreagă, că emanciparea neamului trebuie să înceapă prin Basarabia.” (Constantin Stere, „Singur împotriva tuturor”).

În acel „caz” al său, al Basarabiei, al românimii, C. Stere nu rămâne orb față de „teroarea istoriei”, trasată de N. Iorga și botezată astfel de M. Eliade, consemnând că „istoria a fost mașteră cu acest neam” care „a fost împărțit în mai multe trunchiuri răzlețe, fiecare supus la o presiune deosebită, la o frământare anumită a sufletului …, zice C. Stere ”. Aceste vitregii ale istoriei neamului românesc, înseamnă pentru C. Stere, în primul rând, confirmarea puterii de simțire românească la „românimea întreagă”: „Țăranii lui Avram Iancu, prezintă un exemplu C. Stere, au luptat în același timp pentru Împărat, și nimeni nu se poate îndoi de românismul țăranilor ardeleni”. Mai mult, C. Stere pledează pentru o abordare critică a situației în care a ajuns românimea prin istorie. Noi nu putem neglija acele „presiuni” și „frământări” care s-au abătut prin istorie asupra neamului românesc, nici nu putem șterge acele influențe din exterior asupra românimii. Anume ceea ce ne deosebește pe noi, românii între români, poate fi și trebuie aplicat la propășirea românismului. În această ordine de idei, C. Stere trasează o perspectivă optimistă și măreață pentru neamul nostru român: „Sunt sigur că în viitor, zice C. Stere, din aceste mentalități deosebite, din aceste divergențe de aspirațiuni ale diferitelor ramuri românești, se va naște o cultură originală și bogată care va aduce prinosul neamului nostru în tezaurul comun al civilizațiunii omenești”. (Constantin Stere, „Singur împotriva tuturor”)

S-ar putea zice, după cum și s-a încercat de către mai mulți contemporani ai săi, că C. Stere este obsedat de profeții bizare, că nu are o concepție bine închegată, argumentată științific, despre fundamentele viziunilor sale. Lipsa unor astfel de elaborări „fundamentale”, însă, nu-i poate nesocoti claritatea și corectitudinea gândirii pe care o posedă C. Stere. Nae Ionescu, un spirit critic fără obediență, care l-a trimis într-un sens pe „dl. Stere, – la istorie!”, recunoaște, totuși, că „dl Stere e un om de gândire și de serioasă disciplină științifică”, că „despre el se poate spune – pe nedrept, sau pe drept – orice”, „că nu ar fi însă o puternică minte teoretică, și că nu ar avea – într-un anumit sens – o remarcabilă gândire politică, asta nu se poate spune””. (Ionescu Nae, „Între ziaristică și filozofie”)

Constantin Stere n-a fost înțeles, chiar dacă în mare parte a fost acceptat, au încercat să-l respingă pentru că n-au putut să-l înțeleagă. Aceasta constată Demostene Botez în prezentarea sa „Biruința cea de pe urmă”, din culegerea pomenită mai sus: „Ceea ce este „țara” de astăzi nu-i poate fi recunoscătoare, fiindcă și astăzi nu face altceva decât să lupte pentru a-i anihila opera de cultură și de dreptate, fiindcă n-a înțeles nimic din cugetul lui”. Este doar un caz, este „cazul Stere”, dar, prin amploarea sa, acest „caz” denotă starea de criză a spiritualității românești, stare pentru care nu s-a găsit îngrijorare sau, cel puțin, interes, nici în timpul lui C. Stere, nici în vremurile de azi.

Apropiindu-ne de felul de a simți al lui C. Stere, putem spune că criza spiritualității românești se manifestă în imposibilitatea de recunoaștere a realităților. Acesta este „imposibilul” pentru spiritualitatea românească din acele timpuri, dar și pentru românimea de azi, încă. Acel „imposibil”, pe care, dacă îl vom cunoaște, putem avea șansa de a-l depăși, cum ne sugerează Constantin Noica în „Sentimentul românesc al fiinţei”: „ Nu se poate cunoaşte fiinţa sufletească şi spirituală a omului fără de imposibilităţile de care s-a lovit el. Viaţa istorică în sens larg, ca şi destinele particulare, se delimitează şi se modelează potrivit cu pragurile atinse şi de nedepăşit.”. Constantin Stere nu s-a văzut ca făcând parte dintr-un „neam fără noroc”, vorba lui Mircea Eliade, el s-a simțit parte dintr-un neam cu voință, care s-a unit, a luptat și a înfăptuit Marea Unire de la 1918. … oportunitățile se repetă!

Așa cum zicea C. Stere că „nimeni nu se poate îndoi de românismul țăranilor ardeleni”, nu ne putem astăzi îndoi de românismul basarabenilor. Și totuși, unii se mai îndoiesc. O parte o fac fariseic, din lașitate, vanitate sau lăcomie, iar majoritatea o face din neștiință, fiind presați de „ciubota” manipulatorului. Astfel că, basarabenii, întreaga românime basarabeană are nevoie de un scut pentru a fi protejată împotriva manipulării și umilinței și ei își vor spune cuvântul lor tare, așa cum au făcut-o de nenumărate ori în istorie.

Oportunitățile se repetă și nu este cazul să așteptăm „ajunul” unui nou război pentru a le realiza, dar să purcedem la realizarea acelui „consens național” și acelui „adevărat pact între românimea întreagă” pentru a aduce la bun sfârșit emanciparea neamului românesc din Basarabia (RM). Alegerile președintelui Republicii Moldova din 30 octombrie 2016 reprezintă o astfel de oportunitate. Dacă vom avea o abordare pragmatică în perspectiva Unirii Basarabiei cu Țara, dacă UNIREA va fi unicul obiectiv necondiționat pentru toți cei care-și doresc aceasta cu adevărat, trebuie să încheiem acel necesar „pact între românimea întreagă” și să susținem în aceste alegeri candidatul unionist care are voința și cea mai mare susținere să fie ales și, astfel, să asigure dreptul românilor din Republica Moldova la libera exprimare a voinței de a fi români într-o Țară Întregită.
Dacă noi dorim să ieșim din acea „criză a spiritualității românești” și să depășim „imposibilul”, dacă nu mai dorim să facem parte dintr-un „neam fără noroc”, dar să ne simțim parte dintr-un neam cu voință, trebuie să răspundem sincer la următoarea întrebare: ce vrem noi, unioniștii? Să votăm declarații pe facebook și pe alte rețele de socializare, cu gândul ascuns că astfel candidatul unionist nu va trece, fără a face ceva ca alegătorii să cunoască că e bine pentru ei să voteze UNIREA și, în final, să ne alinăm suflețelul că nu ne-a reușit? Sau să susținem un candidat unionist care dorește să devină președinte unionist, care promovează ideea UNIRII prin explicarea priorităților UNIRII alegătorilor din toate localitățile Republicii Moldova, atât la întâlnirile sale personale, cât și în campaniile „de la ușă la ușă” a echipelor organizațiilor teritoriale. Doar cu echipe organizate poți duce mesajul la fiecare alegător, care își asumă responsabilitatea pentru stabilitatea RM, condiție fără de care nu se poate realiza UNIREA (unirea „din copaci”, pe modelul lui Roșca, s-a demonstrat că este o diversiune), să ne consolidăm în jurul structurilor organizaționale ale acestuia și să avem, în final un președinte unionist, chiar dacă acesta multora nu le este simpatic.
Dacă vom fi mulți și uniți, alegând candidatul unionist la funcția de președinte al Republicii Moldova, îi vom putea cere acestuia, având puterea de a-l revoca, ca el să asigure acest proces și să devină, astfel, ultimul președinte al RM.

Sau poate că „rânza” unor unioniști este atât de umflată, că sunt gata să voteze pentru oricare dintre ceilalți candidați, măcar că toți ceilalți se declară stataliști, indiferent că au încălecat pe vectorul proeuropean și nu pe cel rusesc. Ce fel de unioniști suntem noi atunci, dacă susținem candidați care își doresc să mențină statalitatea RM, adică să mențină populația Basarabiei în captivitatea unui stat fantomă. Or, instrumentul principal prin care ne țin în captivitate este chiar această statalitate falsă și cine dintre stataliști va veni la guvernare, ne va ține captivi să nu mai reușim niciodată să realizăm UNIREA.

Arcadii Calaraș, asistent universitar