Ce avea Cuza cu averile Bisericii ?
Ce avea Cuza cu averile Bisericii şi cum a confiscat avuţia sutanelor de lux: „Unui călugăr nu-i trebuie palate, ci o chilie mică, în care să se culce jos, pe rogojină”
Cuza preciza că „toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului”. Într-un mesaj către ministrul de externe otoman căruia îi explica raţiunea
secularizării, Alexandru Ioan Cuza i-a scris: „În această chestiune Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăşi.”
secularizării, Alexandru Ioan Cuza i-a scris: „În această chestiune Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăşi.”
Secularizarea averilor mânăstirești adoptată în 1863, Biserica Ortodoxă Română a luat ființă în anul 1872, BOR s-a înființat după 9 ani de la secularizare… și azi ei ne cer averile înapoi.
Care averi sfinția voastră? Preafericiților, biserica voastră nici nu exista la vremea aia. „Dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mânăstireşti a reunit pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă vreme aşteptată. Domeniile mânăstirilor au fost acumulate de–a lungul timpului prin daniile domnilor şi boierilor.
Un număr mare de moșii fuseseră închinate mânăstirilor de la muntele Athos, patriarhilor şi altor organizaţii religioase din Orientul Ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundaţii bisericeşti din afara ţării care îşi delegau reprezentanţi pentru a gestiona ca egumeni sau a strânge veniturile realizate pe moşiile mânăstirilor închinate”, a explicat, profesorul de istorie Ionela Lepărdă, din cadrul Liceului „Emil Racoviţă” Vaslui.
Un număr mare de moșii fuseseră închinate mânăstirilor de la muntele Athos, patriarhilor şi altor organizaţii religioase din Orientul Ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundaţii bisericeşti din afara ţării care îşi delegau reprezentanţi pentru a gestiona ca egumeni sau a strânge veniturile realizate pe moşiile mânăstirilor închinate”, a explicat, profesorul de istorie Ionela Lepărdă, din cadrul Liceului „Emil Racoviţă” Vaslui.
„Un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului”
Iniţial a fost discutată doar secularizarea averilor mânăstirilor închinate dar ulterior prin legea din 13/25 decembrie 1863 au fost trecute în proprietatea statului toate averile mânăstireşti din România. Un sfert din teritoriul ţării a devenit patrimoniul statului ceea ce a mărit suprafaţa de care dispuneau autorităţile pentru viitoarea împroprietărire. În text erau cuprinse aşadar mai întâi averile aşa-ziselor mânăstiri închinate puse de ctitorii lor sub ascultarea Patriarhilor Orientului pentru a le asigura o mai bună gospodărire şi un prestigiu sporit. În Muntenia aceste bunuri reprezentau 11,14% adică a noua parte din teritoriul naţional, iar în Moldova 12,16%. Adăugând şi suprafeţele deţinute de mânăstirile pământene rezultă un total de 25,6 % din suprafaţa agricolă. Practic un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului, iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi intereselor străine ţării.
Istoricii din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României relatează despre o întâmplare a lui Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia, Arimandritul Nil, ultimul egumen grec al Mânăstirii Floreşti, din judeţul Vaslui a fost determinat să părăsească administraţia egumenică. Relatarea are la bază un memoriu al fostului „băet” de casă al Arhimandritului Nil, Gheorghe Drob, şi se regăseşte în paginile cărţii dedicate Mânăstirii Floreşti de preotul Ion Antonovici. Arhimandritul Mânăstirii Floreşti, era apreciat ca un bun administrator, drept care este numit şi inspector bisericesc al mânăstirii Cotroceni, pentru a controla eficient avuţia acesteia, în folosul Sfântului Munte.
„Într-o zi de vară, Cuza Vodă vizitează Complexul Cotroceni, însă Arhimandritul Nil, deşi ştia de intenţia domnitorului, a plecat în Bucureşti, lăsându-l pe feciorul de casă să-l întâmpine pe acesta şi să-I raporteze ulterior totul. Cuza Vodă soseşte pe la orele trei după amiază cu o mare suită de civili şi militari şi trage alături, la celălalt palat, aflat la 50 de metri de „palatul egumenesc”, mânăstirea fiind în centrul celor două palate domneşti de vară. Domnitorul se aşează pe o canapea aflată în balcon, iar membrii anturajului domnitorului sunt dispuşi pe scaune în jurul lui. Aghiotantul domnesc îi porunceşte băiatului de casă, autorul memoriului, să-i servească cu apă rece şi dulceaţă. Acesta se execută numaidecât şi îi omeneşte pe oaspeţi cu dulceaţă orânduită în veselă de argint aurit, de mare preţ.
Privind cu atenţie paharele şi linguriţele din metal preţios, domnitorul face următoarea remarcă: „oare cu acest lux se cuvine a se servi de ele un călugăr”. Potrivit relatărilor fostului slujitor, domnitorul l-a sfătuit pe Arhimandritul Nil să elibereze Palatul egumenic de la Cotroceni, invocând că nu are nevoie de palate, ci de o chilie mică şi o rogojină.
„Chiar dacă cel chestionat pare intimidat de autoritatea sa, principele continuă în nota discuţiei: „Măi, băete, să-i spui stăpânului tău că unui călugăr nu-I trebue palate Domneşti, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-o rogojină şi sub cap o piatră în loc de pernă”. La urmă, când trebuia servită cafeaua, Cuza Vodă refuză categoric pretextând că „noi Românii nu voim cafele greceşti”.
Istoricii din cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României relatează despre o întâmplare a lui Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia, Arimandritul Nil, ultimul egumen grec al Mânăstirii Floreşti, din judeţul Vaslui a fost determinat să părăsească administraţia egumenică. Relatarea are la bază un memoriu al fostului „băet” de casă al Arhimandritului Nil, Gheorghe Drob, şi se regăseşte în paginile cărţii dedicate Mânăstirii Floreşti de preotul Ion Antonovici. Arhimandritul Mânăstirii Floreşti, era apreciat ca un bun administrator, drept care este numit şi inspector bisericesc al mânăstirii Cotroceni, pentru a controla eficient avuţia acesteia, în folosul Sfântului Munte.
„Într-o zi de vară, Cuza Vodă vizitează Complexul Cotroceni, însă Arhimandritul Nil, deşi ştia de intenţia domnitorului, a plecat în Bucureşti, lăsându-l pe feciorul de casă să-l întâmpine pe acesta şi să-I raporteze ulterior totul. Cuza Vodă soseşte pe la orele trei după amiază cu o mare suită de civili şi militari şi trage alături, la celălalt palat, aflat la 50 de metri de „palatul egumenesc”, mânăstirea fiind în centrul celor două palate domneşti de vară. Domnitorul se aşează pe o canapea aflată în balcon, iar membrii anturajului domnitorului sunt dispuşi pe scaune în jurul lui. Aghiotantul domnesc îi porunceşte băiatului de casă, autorul memoriului, să-i servească cu apă rece şi dulceaţă. Acesta se execută numaidecât şi îi omeneşte pe oaspeţi cu dulceaţă orânduită în veselă de argint aurit, de mare preţ.
Privind cu atenţie paharele şi linguriţele din metal preţios, domnitorul face următoarea remarcă: „oare cu acest lux se cuvine a se servi de ele un călugăr”. Potrivit relatărilor fostului slujitor, domnitorul l-a sfătuit pe Arhimandritul Nil să elibereze Palatul egumenic de la Cotroceni, invocând că nu are nevoie de palate, ci de o chilie mică şi o rogojină.
„Chiar dacă cel chestionat pare intimidat de autoritatea sa, principele continuă în nota discuţiei: „Măi, băete, să-i spui stăpânului tău că unui călugăr nu-I trebue palate Domneşti, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-o rogojină şi sub cap o piatră în loc de pernă”. La urmă, când trebuia servită cafeaua, Cuza Vodă refuză categoric pretextând că „noi Românii nu voim cafele greceşti”.
Reîntors la „palatal egumenesc”, Arhimandritul Nil ascultă raportul cu privire la vizita lui Cuza Vodă şi, cu mare amărăciune, porunceşte eliberarea „palatului egumenesc”. A doua zi (20 iunie 1862), foarte devreme, tot „bagajul” a fost încărcat în şase căruţe şi transportat în camerele din palatul Şerban Vodă. Ierarhul grec mai zăboveşte un timp în Bucureşti în încercarea zadarnică de a face presiuni asupra principelui Alexandru Ioan Cuza.
Într-o seară, adânc mâhnit şi fără speranţă, i se confesează băiatului de casă, spunându-i: „Ce gândeşte domnitorul vostru Român de zdruncină pe unul ca mine, cunoscut în toate împărăţiile? Şi să ştii tu, măi băete, că am putere să-l fac să-şi piardă domnia; dar nici odată un mic Domnitor Român nu-şi va însuşi averile mânăstirilor închinate sfântului Munte şi sfântului Mormânt. Dumnezeu nu-i va ajuta!”.
Într-o seară, adânc mâhnit şi fără speranţă, i se confesează băiatului de casă, spunându-i: „Ce gândeşte domnitorul vostru Român de zdruncină pe unul ca mine, cunoscut în toate împărăţiile? Şi să ştii tu, măi băete, că am putere să-l fac să-şi piardă domnia; dar nici odată un mic Domnitor Român nu-şi va însuşi averile mânăstirilor închinate sfântului Munte şi sfântului Mormânt. Dumnezeu nu-i va ajuta!”.
La câteva săptămâni distanţă, bunurile Arhimandritului Nil din palatul Şerban Vodă din Bucureşti au fost inventariate şi rechiziţionate de către statul român. Odată cu acele bunuri au fost confiscate şi hrisoavele moşiilor mânăstireşti închinate sfântului Munte Athos aflate în posesia egumenului grec.
Ca urmare a secularizării averilor mânăstireşti, Arhimandritul Nil a plecat pe Muntele Athos, unde a fost înălţat la rangul de arhiereu, respectiv mitropolit al Pentapolei.
Ca urmare a secularizării averilor mânăstireşti, Arhimandritul Nil a plecat pe Muntele Athos, unde a fost înălţat la rangul de arhiereu, respectiv mitropolit al Pentapolei.
Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci au circulat mai multe legende. Una dintre ele reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mânăstire. Văcăreşti penitenciar”.
„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mânăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau. Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mânăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.
Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito.
Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mânăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mânăstire. „Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”.
Astfel, unele mânăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul (foto sus).
Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mânăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mânăstire. „Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”.
Astfel, unele mânăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul (foto sus).
