Cele câteva „aspecte” importante din activitatea lingviştilor cu origini evreiesti din România!
In Principatele Romane, ca și in alte țări vecine în care au venit și au trăit populatii de evrei (indeosebi in Ungaria, unde se integrasera covarsitor!) – acestia au avut darul de a explica o realitate si un crez, formulat de unul dintre invatatii lor, Moisi Mendelsohn :„Straduiti-va sa adoptaţi limba şi aspiraţiile poporului în mijlocul căruia trăiţi si asa va fi bine pentru voi…” ; Noi credem ca asa se explica de ce in lucrarile de Lingvistica ale respectivilor cercetatori ( publicate in sec. XVIII -XIX) nu se justifica tentative de posibile manevre distorsionante a adevarurilor Istoriei limbii romane! Pur si simplu nu se justifica logic!
De ce ar face-o, folosind, culmea, argumen tele Lingvisticii moderne, care este totusi, o stiinta … nu o ipoteza! Acuzatia de posibila „masluire” a Dictionarelor explicative romanesti – este o nerozie fara margini, emisa de un oarecare medic psihiatru Napoleon Savescu (autointitulat istoric in SUA) caruia i-a cașunat pe …constatarea unanimă a latinitatii poporului roman care nu ar avea nimic cu latinitate. Și astfel, aproape 30 de milioane de cetateni romani vorbesc azi o …limba a dacilor, care desigur, ar fi existat, dar azi fara urme …in dictionare !
Pana sa vina evreii in Lingvistica romaneasca, cronicarii moldoveni şi cei munteni au scris inspirat despre temeliile latine ale limbii române.
Astfel Grigore Ureche, zicea: “Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de primprejur, măcar că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Cum spune şi la predoslovia letopiseţului celui moldovenescu, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmleni, cele ce zicem latină, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găină, ei zic galena; muierea, mulier; femeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele multe din limba latinească, că de ne-am socoti pre amănuntul, toate cuvintele le-am înţelege”.
Miron Costin: “Aşa şi neamul acesta, de care scriem, a ţărilor acestora numele drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de Traian şi cât au trăit până la pustiirea lor de pre aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramorăs şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi… Şi aşa este acestor ţări – şi ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti – numele cel drept de moşie este român…”. Şi încă: “Neamul ţării Moldovei de unde să trăgănează?/ Din ţările Râmului, tot omul să crează./ Traian întâi, împăratul, supuind pre dahi,/Dragoş apoi în moldoveni premenind pre vlahi… / Moldovenii mainte de Dragoş Vodă să chema vlahi sau rumâni, de la Râm”.
Cronicarul muntean, stolnicul Constantin Cantacuzino şi-a exprimat în acelaşi sens convingerea privind originea comună a tuturor românilor: “Însă rumânii înţeleg, nu numai ceştia de aici (din Ţara Românească – I.C.), ce şi din Ardeal, carii încă mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă… Ce dară pe aceştia… tot români îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”.
Conştiinţa romanităţii noastre a fost exprimată cu toată claritatea şi de Dimitrie Cantemir, un mare carturar european care în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor se adresa tuturor compatrioţilor săi: “Fraţilor romano-moldo-vlahilor… numele şi neamul dumnevoastră, carea de mult s-au descălecat şi de atuncea până acu necurmat lăcuieşte în Dachia, din tirania vechii uitări dezbătându-l, precum adevăraţi romani, de la Roma cetăţeni, şi din toţi ai Italiei lăcuitori aleşi ostaşi să fiţi”.
Dimitrie Cantemir vorbeşte despre caracterul romanic al limbii noastre şi despre folosirea alfabetului latin de către strămoşii noştri.“ Înainte de soborul bisericesc de la Florenţa, observă el în capitolul al V-lea, „Despre literele moldovenilor”, din partea a III-a a lucrării sale „Descrierea Moldovei, moldovenii foloseau litere latineşti, după pilda tuturor celorlalte neamuri al căror grai se trage din cel roman”.
Problema descendenţei limbii noastre din limba latină i-a preocupat, în mod cu totul deosebit, pe adepţii binecunoscutei Şcoli ardelene. Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţi savanţi de vază ai timpului au demonstrat cu lux de amănunte descendenţa romană a poporului nostru şi caracterul latin al limbii pe care o vorbim.
Aici este locul să accentuăm încă şi încă o dată că latinitatea limbii române se manifestă puternic în structura gramaticală şi lexicală a acesteia. După cum susţin cercetătorii avizaţi, cuvintele latine, moştenite de noi, sunt răspândite pe tot spaţiul locuit de români, pe când elementele lexicale împrumutate domină în diverse teritorii aparte. În dialectul daco-român, de exemplu, sunt întrebuinţate azi circa 1500 de cuvinte de bază (cuvinte-tip) latine. O concluzie a lingviştilor contemporani e că limba română este mai apropiată de latina-mamă decât limbile romanice occidentale.
Oricum, Roma, Traian, limba latină au fost şi sunt pentru noi realităţi care ne provoacă sentimente de rudenie şi de legitimă mândrie. Pe deplin întemeiat Mihai Eminescu a evocat Roma şi pe urmaşii acesteia în vastul poem Memento mori şi, mai ales, în Scrisoarea III, în care măreţiei lui Traian şi a Romei a opus lipsa de normalitate a prezentului secolului al XIX-lea (“Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman?,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian?)
Este adevarat, figuri proeminente ale literaturii si culturii nationale, ale lingvisticii si stiintei europene (din Ungaria, in primul rand …), sa fie, partial sau majoritar evrei de origine germana, croata sarba, romana, slovaca... Pe timpul imparatului Josef al II-lea, doar o treime din cetatenii „Ungariei…Mari” mai erau, la origine, maghiari autentici!! A fost si vorba de o capacitate de integrare si …asimilare formidabila a iudeilor (…inclusiv in Moldova!) Iata de ce nu e de mirare ca marii lor scriitori si poeti – in frunte cu Petofi Sandor, sau Arthur Koestler… care, desi neamț, ajunsese sa viseze in ungureste! – erau nemaghiari, chiar vorbitori nativi ai unor alte limbi ale țărilor de unde au emigrat spre primitoarea Budapesta! 
Indemnul lui Moisi Mendelsohn este un crez pe care evreii l-au urmat cu consecvenţă întreaga lor viaţă, nu doar in Ungaria …sau Romania, de exemplu, dar și prin alte parti… unde au afirmat …militant principiile de baza ale limbii respective, aducând lumină într-un domeniu care oglindeşte cel mai deplin specificul naţional al unui popor – limba sa si propria identitate etnica. Trebuie, pana la un punct… sa-i ințelegem ca alogeni; deoarece nu erau implicati in marile problematici – etnice, social-politice, morale ori religioase ale tarii in care traiau – fara sa-si asume, sau sa raspunda la anumite obligatii cetatenesti, asumate chiar…, aveau timp si pricepere să se dedice si …Lingvisticii!
Si atunci, neavand o țara, s-au dedicat dezvoltarii stiintelor, artei, muzicii, lingvisticii la… altii deoarece, chiar aveau prodigioase aplicatii native, începand cu usurintza asimilarii culturii si limbilor cu cea mai mare circulatie… Au incercat, prin „esperanto” chiar promovarea unei limbi artificiale de circulatie internationala. Dar n-a… mers pentru ca americanii, prin uriasa lor fortza economica si financiara, au impus engleza, folosind puterea acoperitoare a Facebook -ului, principal vector transfrontalier de promovare a atractivitatii …democratiei prin Internet!! Ce sa ne mai „incurcam” cu limbile nationale, cu identitate proprie a tezaurului identitar al fiecarui popor!
Nationalismul… negativ nu naște idei nationale si pretentii pe masura: mai ales patriotism. Cum pot fi diferenţiate? Poetic, se poate spune – şi s-a spus – că patriotismul este iubirea de propriul popor, în timp ce naţionalismul este refuz faţă de celelalte segmente sociale.
În alt registru, patriotismul este un sentiment personal, în timp ce naţionalismul presupune o ideologie şi o strategie colectivă, la care individul poate să adere sau nu, indiferent dacă este patriot sau nu.
În An Centenar, ar trebui să adăugăm apoi faptul că în multe cazuri, naţionalismul a creat naţiunea. A fost şi cazul României, unde, fără o strategie „naţională“ sincronă vremurilor, probabil că nu am fi avut o naţiune română. Această strategie a implicat şi o doză importantă de xenofobie, chiar antisemitism. În consecinţă, a nu se confunda patriotismul real cu naţionalismul.
„În ce priveşte viaţa de zi cu zi, care au fost avantajele şi dezavantajele Unirii de la 1918? Care nu a fost, cum s-a zis, doar o extraordinară reuşită… diplomatică, ci în primul rând – rezultatul unui război total pentru libertate de optiune , care i-a unit pe români. Iar sacrificiul uman a fost de aproape 1 milion de oameni!! Poate cea mai importantă schimbare, petrecută în timp, a fost transformarea „ţăranilor“ în cetateni „români“, contopirea ţărilor …”mici”: a Vrancei, a Făgăraşului, a Maramureşului,Tara Motzilor şi aşa mai departe, într-o singură şi mare Ţară. La nivelul vieţii cotidiene, iniţial au fost mai degrabă dezavantaje decât avantaje, în primul rând pentru că nota de plată a Războiului – şi implicit a Unirii – a fost mult mai mare decât ne imaginăm în prezent.
Avantajele au început apoi să se vadă, mai întâi în oraşe, datorită modernizărilor accelerate ale industriei, comertului şi înfloririi culturale, si prin evrei. La ţară, însă, acestea au venit considerabil mai târziu şi într-o măsură mult mai mică. În ansamblu, decalajul faţă de Europa nu s-a micşorat în perioada interbelică, ci s-a mărit. Pe scurt, pentru Marea Unire chiar s-a luptat şi s-a plătit scump,- inclusiv cu eroi din randul evreilor! – nu a fost un soi de „drept divin“ care „ni s-a recunoscut“, în sfârşit, spre fericirea tuturor. (D.D.R.)
